duminică, 21 decembrie 2014

Cum am devenit medic

      Mulțumiri domnului profesor Ion Dincă, profesor de matematică și fost director al Colegiului Național Ion Maiorescu din Giurgiu pentru propunerea pe care mi-a făcut-o de a scrie și publica acest eseu.


      La întrebarea cum a devenit poetă, Ana Blandiana răspundea: "Născându-mă".
      Sunt tentat să dau același răspuns în măsura în care medicina ca și poezia e mai degrabă o vocație decât o profesie. Cred că a fost ceva în mine, embrionar, larvar, care a făcut ca de mic să îmi doresc să fiu medic.
      Psihanalitic într-un complex oedipian a fost teama de injecții. Gândindu-mă că la un moment dat voi avea eu seringa în mână îmi asumam și controlul ei.
      Relativ repede această înfrângere a spaimei ancestrale de durerea provocată de procedurile terapeutice a glisat spre dorința de a însănătoșii copiii bolnavi - mă raportam la grupa de vârstă pe care o cunoșteam - și prin extensie a părinților mei pe care uneori îi vedeam răciți sau cu dureri articulare.
      Am ajuns în scurt timp în universul mirific al biologiei. Mă fascina tot ce era viu, tot ce mișca într-o formă sau alta. Pe Henri Bergson l-am aflat mai târziu și spiritul lui vital m-a captivat. El stipulează că viul e înghețat în mineral, amorțit în vegetal, în mișcare în animal și eteric, transfigurat și divin în spiritual.
      Mă încântau gândăceii, fluturii, dar și florile și pomii cărora deși nu le surprindeam etapele de dezvoltare, eram conștient că ele se produc la fel de dinamic ca fuga ghepardului, cel mai rapid dintre animale.
      Profesorul de biologie Ion Odoroabă de la Școala Generală Nr. 7 din Giurgiu a fost primul dascăl care m-a purtat în universul fascinant al viului. Lecția începea înainte de lecție printr-un drum inițiatic. Trebuia să străbatem lungi coridoare, unele luminate natural, proiectând tablouri cu voievozi, scriitori sau savanți iluștrii, altele întunecate, rareori împânzite de lumina difuză și opalescentă a unui neon.
      Laboratorul de biologie era prima altă clasă pe care o cunoșteam în afara celei în care ne desfășuram de ani de zile cursurile primare. Fascinația era totală, ca la o grădină zoologică, la un planetarium sau la un cinematograf 3D. Vedeam păsări împăiate, mamifere în mărime naturală, ouă de diverse specii, gândaci prinși în insectare ce păreau mai degrabă paralizați decât sacrificați în folosul științei. Aveam capacitatea să-mi închipui totul în viu, să dau suflet acestor vietăți, să le fac să pulseze. Era un transfer de energie pozitivă pe care mai târziu, ca medic, urma să-l practic în terapiile de vindecare.
      Profesorul Ion Odoroabă ne pretindea să fim dotați cu caiete de biologie, care aveau un format dreptunghiular și dimensiuni duble față de un caiet obișnuit. O foaie era liniată pentru notițele de la curs, o foaie era velină, pentru desene. Alături, pe pupitru, cutia de culori și carioci. Am desenat mitocondria și particulele de clorofilă cu verde, hematiile cu roșu, iar leucocitele le-am lăsat pe un fond alb.
      Așteptam cursul de biologie cu emoția plecării într-o excursie peste mări și țări. Mă întrebam de ce e doar o oră pe săptămână, când despre ființele vii din care și noi facem parte, ar trebui să vorbim mereu.
      Aș fi vrut să fiu întrebat la infinit și să ofer răspunsurile ample pe care le dețineam din afara manualului grație revistelor și cărților pe care le studiam.
      Mergeam cu bicicleta la Pădurea Bălănoaia din apropierea orașului Giurgiu și priveam ore în șir traiectul gândăceilor prin iarbă, intrarea și ieșirea păsărilor din scorburile unde își făceau cuib și minunile cerului, răsăritul, amiaza și apusul, care erau tot o natură mai complexă și mai străină.


      La Colegiul Național Ion Maiorescu am avut-o profesoară de biologie, pe doamna Paula Dincă. Și studiind la profilul de matematică-fizică mă confruntam aceeași restricție curiculară din gimnaziu: o singură oră de biologie pe săptămână.
      Laboratorul de biologie al Colegiului a continuat mirificul drum început de exponatele din vitrinele aceluia de la Școala Generală Nr. 7.
      Am participat la Olimpiada Națională de Biologie și m-am întors premiant. Pentru probele practice doamna profesoară Paula Dincă m-a dus alături de alți colegi de clasă care și ei au devenit medici în extrem de dotatele laboratoare ale Facultății de Biologie din București.
      Contactul cu știința pură a transformat miracolul primilor ani într-o realitate palpabilă, la fel de provocatoare, dar cu un puternic răsunet fizic, real. Au apărut responsabilitățile. Știam că, cu cât voi învăța mai bine, cu atât șansa de a salva mai multe vieți va spori. De mine depindeau prin extensia erudiției, mii și mii de vieți. Eram răspunzător nu numai de viața mea ci și a acelora care pe parcursul anilor urmau să apeleze la mine.
      Doamna profesoară de biologie Paula Dincă mă lăsa să fiu profesor. Vreme de un sfert de oră îmi propunea să prezint eu lecția. Nu o făceam de la catedră ci din propria bancă, ridicat în picioare, păstrând smerenia vârstei. Au fost primele mele conferințe, primele mele pledoarii publice, care de atunci nu au mai cunoscut întrerupere.
      Doamna profesoară mi-a dat curajul de a continua. Într-o biologie care se dilata continuu ca universul în expansiune, cu noi cuceriri genetice de la zi la zi, cu apariția unor noi patologii și cu tratamente din ce în ce mai sofisticate și mai imprevizibile pe măsura suferințelor ce le tratau, aveam nevoie de suportul confirmării efortului meu, pe care doamna profesoară mi l-a oferit fără preget.
      Un dascăl cu adevărat bun îți arată nu numai ceea ce nu știi ci te și asigură că ești pe drumul cel bun și că nu trebuie să cobori velele.


      La Facultatea de Medicină Carol Davila din București, numele ilustrului francez care a pus bazele învățământului medical românesc m-a călăuzit vreme de 6 ani. Statuia sa, într-un plan lateral al clădirii, era un monument al închinării educaționale dacă dincolo de crucea spirituală mai poate fi și una a științelor exacte. Aveam să aflu în acei ani de studiu că Nicolae Paulescu, savantul român care a descoperit insulina s-a ocupat de fiziologia sufletului.
      Profesorul de anatomie Cezar Niculescu ne-a învățat prin severitate bine condusă, rigorile structurilor biologice. Examenele alternau de la probele microscopice pe lame și frotiuri, la cele anatomice, macroscopice.
      Profesorul de fiziologie Radu Cârmaciu ne-a învățat funcția - exploatarea structurii. Într-o adevărată filosofie a medicinii, ne-a arătat ce face fiecare parte a trupului nostru și în ce scop.
      Profesorul de farmacologie Valentin Stroescu ne-a arătat cum medicamentele pot cupla și decupla porți invizibile ale membranelor celulare activând și dezactivând mecanisme intime.
      Profesorul Ioan Costică ne-a deprins cu tainele semiologiei, știința semnelor bolii. Un adevărat Umberto Eco al  patologiei umane.
      Profesorul Nicolae Constantinescu ne-a permis să deprindem primele tehnici chirurgicale în lungul drum spre intervențiile radicale, cu efecte imediat vizibile și vindecări spectaculoase. Ileana Vulpescu spune în "Arta conversației": "Chirurgii sunt zeii medicinei".


      În încheierea acestei Ars medica aș vrea să mulțumesc pacienților care într-o traducere etimologică sunt oamenii care au paciență, adică răbdare cu mine, medicul lor, care uneori tumultos, alteori pacifist, înverșunat sau calm, lupt cu fiecare fibră a ființei mele să-i fac bine, să-i fac sănătoși, să-i determin să înțeleagă mecanismele prin care pot deveni vulnerabili în fața pericolelor zilnice.
      Fiindcă viața e doar un crâmpei de pulsiune, e o excepție într-un univers în general lipsit de viață, rece și amorf. Pe acest fir subțire de păianjen ne desfășurăm scurta noastră existență iar rolul medicului e de a întări pavelele acestui parcurs cu propriile sale celule așezate sacrificial în planuri suprapuse.

Dr. Cosmin Ștefan Georgescu
21.12.2014, Giurgiu

duminică, 7 decembrie 2014

Evocări giurgiuvene

      Autorul aduce mulțumiri scriitorului Dan Mucenic pentru inițiativa scrierii și publicării acestor amintiri.


      Fiecare din noi are un tezaur al propriilor sale rememorări pe care doar rareori îl dezvăluie de teamă să nu-l piardă ca pe niște pietre prețioase întinse pe o tarabă.
      Gabriela Adameșteanu spunea că toate trăirile scriitorului sunt de vânzare. Prețul evident e unul simbolic. Nu voi avea o ordine cronologică a faptelor ce mi-au marcat sufletul așa cum istoria noastră a fost cutremurată de Rovine sau de Călugăreni. Gândurile noastre sunt un iureș ce trebuie redat ca atare. Ce ar fi un taifun filtrat printr-un aparat de condiționare a aerului ?

*
*
*
      Una din primele mele amintiri este aceea cu mama, Mihaela Georgescu, dar nu ca profesoară de limba franceză a Colegiului Național Ion Maiorescu din Giurgiu.
      Era îmbrăcată într-un capot înflorat dintr-o mătase strălucitoare, amintind de sari-ul indian și de kimono-ul japonez ce îmi oferea la vârsta de 7 ani un cadou cu dulciuri.
      Ani de zile după acel 28 decembrie am spus că am 7 ani. Era o regresie infantilă spre Raiul primei iubiri.
      Freud ne învață că pe oricine am iubi mai târziu în viață, o iubim de fapt pe mama.
      Marin Sorescu observă că dragostea e o cumpănă de fântână cu două ciuturi: una e mama și alta e iubita. Când una urcă, alta coboară. De aceea Profetul Iona se simțea așa de bine meditând în burta a balenei.
      Mama, care a învățat generații de copii și tineri limba franceză, a făcut această încercare și cu mine. A fost o tentativă disperată, deloc firească, așa cum se întâmplă în descrierile ornitologilor când puiul e învățat atât de natural și firesc să zboare.
      Mama găsea  fel de fel de cărți ilustrate, de prieteni veniți în vizită, evident de vârsta mea, cu care să mă capteze spre limba lui Voltaire. Știind că o am în casă, la îndemână, am refuzat întotdeauna aprofundarea riguroasă a acestei șanse lingvistice de deschidere spre lume. Evident, când mi-am dat seama cât de importantă e limba franceză eram departe.
      Mama nu mă putea ajuta decât itinerant și temporar. Este simbolistica aprecierii materne din partea copilului. Îți trebuie timp, detașare și mai ales maturitate ca să înțelegi ce ai irosit având atâta timp aproape.

*
*
*
      Pe tata, profesorul de limba și literatura română - Vincențiu Georgescu, al Colegiului Național Ion Maiorescu din Giurgiu mi-l aduc aminte, evident, nu ca profesor, ci ca tată.
      Ani de zile am împărțit același pat ca doi elevi din provincie aflați într-un internat.
      În fiecare seară îi spuneam câte o poveste ca să mai ostoim dorul de casă în plină acasă.
      Tata a regretat că nu a pus un magnetofon sub pat pentru a înregistra măcar una din dizertațiile mele. Acum sunt preluat de posturi de radio, de televiziune, de ziare, dar tata nu se mai poate bucura de șansa receptării lor. Așa cum nici eu nu pot să mă mai reascult la vârsta de 5 ani, 6 sau 7.
      E o memorie interioară intangibilă și incomunicabilă. M-am format în aceste 1001 de Nopți spunând povești, multe inventate de mine pentru a umple golurile unei memorii de copil cu gândul mai degrabă la joacă și la invenție decât la citit.
       Mi-am dat seama de un lucru aproape periculos. Cu cât citeam mai puțin și înfloream mai mult, cu atât opera devenea mai credibilă și mai interesantă. Aproape îmi părea rău că nu pot să-i spun tatei că povestea e jumătate sau trei sferturi a mea. Dar acum îmi dau seama  că tata, iubitor de exegeză literară avea deprinderea academică de a face diferența între autentic și adaos literar.
      Mai târziu, la liceu, tata mi-a fost profesor de literatură vreme de 2 ani, într-o perioadă antagonică a sufletului meu, frământat de primele iubiri cu caracter net erotic față de cele pubere din gimnaziu.
      Atunci l-am renegat pe tata, l-am văzut ca pe o stavilă în afirmarea mea deoarece tot ce zideam colegii mei dărâmau, copiind la teză sau desenând în pauze pe tablă peste triunghiul clasicilor literaturii române diferite bisectoare și mediane.
      Glumele puerile asupra tatălui meu aveau în mine reverberațiile unui tunet. E momentul ca după ani de zile să-mi cer iertare față de necugetatul meu impuls interior de a-l detrona pe tata de pe un soclu pe care îl merita. Am fost un Oedip conștient. Nu știu dacă Teba mă va ierta. Nu ar avea motive - atâta vreme cât nu am învins Sfinxul ci doar mi-am hrănit orgoliul.
      Cele mai bune lecții ale tatălui meu predate mie nu au fost cele de la catedră în care venea cu tomuri de critică într-un stil călinescian ci mult mai simplele și suavele nopți în care fără nici o obligație, doar din plăcere, eram convertit la basm.
      Tata era un bun ascultător și eu profitând de aceasta îi prezentam - cum văzusem la serialele televizate - rezumatul episoadelor precedente. Lucrul acesta îl isteriza întru-câtva și disimulând somnul mă ruga să trec la subiect.
      Fiind mare iubitor de biologie am primit - evident din partea părinților - cartea ,,Din Fauna României" a lui Ion Simionescu și am început să i-o povestesc tatei seară de seară ca pe un roman de aventuri. Deoarece nu treceam de celenterate și metazoare, tata mă ruga să-i povestesc despre urși și vulpi. Mult mai târziu mi-am dat seama că majoritatea demersurilor mele s-au oprit la stadii anoste, larvare, intraductibile, fără efectul plăcut al reușitei.
      Ce lecții mi-ar mai fi putut da tata, decât acest fir al Ariadnei format din carte însăilată lângă o altă carte, care să mă salveze din Labirintul Minotaurului ?

*

*
*
      Pe mine m-a învățat să scriu doamna învățătoare Georgeta Mătrăcaru de la Școala Generală Nr. 7, școală care până acum nu are un nume propriu și care m-am gândit eu cândva, ar putea să poarte numele meu. Ideea îmi încolțise de mult în minte dar a spus-o pe scenă Mario Vlad Oprișan, un elev al acestei școli. Ori dacă un copil gândește așa eu nu pot decât să-i fiu recunoscător în fantasma devenirii mele.
      Bineînțeles că am redactat o scrisoare către domnul Primar și fără a primi un răspuns concret, cred că am dat de gândit dincolo de faptul că nu-mi cunosc limitele, trăsătură ce poate fi o calitate într-un Univers în expansiune, că ar fi bine ca vreme de 6 luni fiecare școală să poarte un nume - chiar dacă are un altul oficial - și acesta să fie al unui fost elev.
      Discipolul de odinioară va avea datoria să se implice în promovarea școlii, în realizarea de concursuri școlare, susținerea de conferințe, apropierea de elevii de azi prin evocarea profesorilor și a atmosferei didactice din alte vremuri.
      Cred că am mai atenuat din sarcastica dorință de înălțare pe care prea des o am. Mă gândesc că și bisericile au un al doilea hram și nu ar strica să punem efigii școlare cu sfinți protectori încă păgâni.
      Doamna învățătoare Georgeta Mătrăcaru ar merita un nume pe o intrare de școală sau de clasă, cu atât mai mult cu cât a ajuns în Rai. Mă închin în fața acestei amintiri și pentru mine Școala Generală Nr. 7 de pe strada Portului, astăzi Episcopiei va purta implicit acest nume.
      Nu am făcut parte din acei copii minune care se duc la școală cu alfabetul învățat, care deja știu să scrie, să citească și să calculeze. Astfel de elevi, geniali fără îndoială, sunt sortiți să se ducă la școală doar pentru a-și mânca sandwich-urile.
      Părinții mei, fiindcă pe atunci nu aveam o atitudine pedagogică proprie, au preferat să fac parte din plutonul de alergători, din statistică și să mă remarc în maratonul vieții mult mai târziu prin forțe proprii și numai dacă voi merita.
      Pentru ei a te duce școlit la școală însemna practic să furi startul și să subminezi autoritatea patriarhală a dascălilor. Prin urmare doamna învățătoare Georgeta Mătrăcaru a avut pentru mine valențe depline. M-a învățat să țin stiloul în mână dublându-mi în căușul palmei domniei sale, degetele mele fragile, inerte și lungi, ca ale unui Luchian. M-a învățat apoi să calculez folosind un algoritm simplu, logic și nu suprapus unor teorii matematice. M-a învățat bunul simț, acela de a nu întârzia, de a saluta primul, de a mă implica în lucruri care aparent nu mă implică.
      Faptul că m-a îndrăgit a fost cea mai mare notă pe care am obținut-o. Pregăteam cu colegii din clasă întâlniri de muzică și poezie din Otilia Cazimir, Virgil Carianopol, Nicolae Labiș. Mi se revelau aripi strânse pe care le puteam desface. Aveam voie să zbor fără să știu ce e zborul. Puteam să fiu eu însumi fără să mă cunosc. Aveam dreptul la eternitate în patru ani de ciclu școlar primar. Ieșeam din manuale pentru a intra în universalitate. Cred că încă nu știu să scriu. Rolul învățătoarei mele nu s-a epuizat. Nu e o reminescență, un atavism, ci o dorință de copilărie, de învățare, de instruire nepedagogică, ci spirituală. Sunt un repetent etern al primelor clase și cu harul doamnei învățătoare rămas în mine ca o savoare a unui fruct ingerat de mult încă o iau de la început ca un sisif fără de stânca piatră, fără de efort, dar cu patosul urcării nealterat.

*
*
*
      Unul din profesorii mei de limba și literatura română a fost domnul Mircea Bulboacă - pot spune că m-a învățat mai multă teologie decât literatură.
      Căzând statuile marilor dictatori din epoca totalitară, profesorul ne-a spus la puțin timp după acel însângerat Decembrie 1989 că mica troiță de lemn din Lancrăm nu va fi dărâmată niciodată. Lucian Blaga va fi mereu în sufletul românilor dar și în cel universal o piatră de temelie indiferent de materialul din care se realizează capodopera. Am învățat că durabilitatea nu se bazează pe rezistența fizică, ci pe elanul spiritual și că a construi înseamnă a crește în interior.
      Profesorul Mircea Bulboacă, fiu de preot, a pus bazele Seminarului Teologic din Giurgiu, dar a creat și o școală religioasă în fiecare dintre noi. Ne-a spus că primii învățători au fost preoții și că cel dintâi manual a fost ceaslovul. Biserica rămâne școala dintâi a națiunii.
      Cel mai mult mă impresiona când citea fără ochelari apropiindu-și cartea de ochi și lăcrimând. Nu avea nevoie de sticla măritoare interpusă între ochii umeziți și literele mirifice. L-am văzut întotdeauna ca preot și nu ca profesor. Evita să-și facă semnul crucii fiindcă era o cruce în sine, cu umerii săi mari, trapezoidali, ca septul transvers ce separă biserica în naos și altar. Mi-am dorit să-i semăn, să-i absorb pofta de a citi și a reciti la nesfârșit întocmai lui Borges, dar nu am reușit, medicina, disciplină în mare parte exactă, m-a smuls din fascinanta lume a fabulației literare. Din când în când profesorul Mircea Bulboacă mă cheamă înapoi sau mai degrabă înainte, pe o Plută a Meduzei în care intelectualii din Arca lui Noe mai speră încă să găsească Pământul Făgăduinței.

*
*
*
      Filosof nu voi fi niciodată dar filosofia am deprins-o de la domnul profesor Marian Stavarache căruia din totdeauna i s-a spus Socrate. Cea mai frumoasă poreclă invidiată de toți, de fapt un agnomen, un supranume, așa cum se obișnuia în antichitatea târzie.
      Venea la oră îmbrăcat sport, pregătit parcă pentru un meci de tenis în stilul lui Noica, fără a știi cine dă și cine primește.
      Avea în priviri toată erudiția lumii și nu îndrăzneai să-l privești în ochi de teama unui eșec de cunoaștere. Era mai puternic decât aliura sa fizică robustă și îi plăcea să spună că nimeni nu știe cum arăta în realitate Socrate, dar fără îndoială nu era deloc frumos și aducea cu un ospătar care îl servea în facultate.
      Ce grup de studenți să fi fost acela care l-au ales drept ospătar al Banchetului lor pe umilul Socrate, omul care nu știa decât să pună întrebări ?
      Pablo Picasso remarca faptul că ordinatoarele nu ne servesc la nimic. Un calculator nu știe decât să dea răspunsuri, nicidecum să pună întrebări. Maieutica socratică e interogativă.
      Domnul profesor Marian Stavarache ne-a învățat să ne mirăm, să punem totul sub semnul întrebării, să nu acceptăm decât adevărul descoperit de noi și nu acela livrat ca atare. Ne-a învățat să facem sport, să iubim și să avem umor. O viitoare doctoriță citea pe sub bancă din cartea de biologie tocmai în timpul aporiilor lui Kant. Socrate a întrebat-o: ,,Ce citești ?" - ea i-a răspuns savant: ,,Crossing-over-ul".
,,O să-l și faci cândva" i-a răspuns profesorul.
Trebuie să vă precizez că noțiunea de crossing-over, atât de eritistă urma să o descifrez mult mai târziu în anii de studenție: aleatoria combinare a cromozomilor redată muzical în Boleroul lui Ravel.
      Ce poți să-i mai spui unui astfel de profesor care are reverul pregătit pentru orice minge ? Cum poți să nu-l asculți când îți umple sufletul de un hohot homeric ? Cum să nu ți-l amintești când e în tine, în toate faptele tale, bune sau triviale, felicitându-te și mustrându-te deopotrivă ?
      Mi-am dorit enorm de mult să fac emisiuni, interviuri, reportaje cu acest fascinant om al vieții mele. M-a refuzat cu delicatețe. Gândeam să realizez o carte cu acest Socrate care nu a scris aproape nimic, conform predecesorului. Ce succes ar fi avut astfel de Dialoguri ale Epocii Moderne... Deși mi-ar fi plăcut să fiu Socrate, acceptam să fiu Platon, așa cum Noica toată viața a tânjit să fie Fiul Risipitor și nu a fost decât Fratele.
      Explicația refuzului mi-a dat-o evident tot profesorul Marian Stavarache la una din Serile de Crăciun când colindându-l, noi, elevii de odinioară cântam îmbujorați ,,Ne dați, ne dați, ori nu ne dați ?"
      Atunci ne-a răspuns dintr-un colț de ușă, sprijinindu-și capul de tocul ei ca într-o metaforă a lui Nichita Stănescu: ,,Noi v-am dat tot ce am avut..."

*
*
*
      La prima oră de fizică am fost întrebați de domnul profesor Dumitru Manda ce vrem să ne facem. Ne-am repezit cu profesii savante al căror sens și rost nu-l știam: profesori, medici, avocați, ingineri, arhitecți. Profesorul era dezamăgit, dorea altceva de la noi, dar noi nu înțelegeam, nomenclatorul meseriilor se epuizase. Atunci profesorul s-a întors spre tablă și a scris un cuvânt format din două litere: Om. Litera ,,o" era exagerat de mare. Se exprima grafic, non-verbal, chint-esența celor patru ani de fizică ce urmau. Ne-a spus mai târziu că Faraday a lăsat la Academia Britanică o scrisoare cu rezultatul cercetărilor sale cu rugămintea de a fi deschisă peste 100 de ani. Avea impresia că omenirea nu era pregătită pentru înțelegerea studiilor sale. Cam așa s-a întâmplat cu acest Om scris pe tablă și rămas în sufletele noastre.
      Blaga spunea că atunci când scrijelim ceva pe un trunchi, odată cu pomul, crește și scrisul. Litera aceea ,,o" a devenit pentru mine exagerat de mare umplându-mi viața și destinul. A întrecut chiar cariera medicală. Școala în sine nu a mai contat. M-am dedicat profesiei de Om cu speranța că o voi duce la îndeplinire. Mi-am dat seama că e o ,,misiune imposibilă" ca în filmele supraevaluate de tehnologia hoolywoodiană. Dacă ni s-ar fi predat doar această lecție ar fi fost de ajuns.
      Nu au trecut 100 de ani, dar am rupt plicul scrisorii lui Faraday. Am deschis-o, am citit-o, nu am înțeles nimic din ea, dar mi-am dat seama că proba timpului e vitală în fizică și că viața nu e altceva decât sfâșierea acestei pânze pe care Penelopa o țese mereu și care se numește Veșnicie. 
      De la timpul fizic la cel metafizic, de la studiile lui Martin Heidegger la cele ale lui Stephen Hawking, găurile negre nu sunt lipsă de substanță ci atracție spre o nevăzută și fascinantă lume condensată, matricea propriului nostru interior, în care odată intrați putem crea la nesfârșit galaxii.

Dr. Cosmin Ștefan Georgescu
07.12.2014

duminică, 5 octombrie 2014

Noaptea Bibliotecii Bassarabescu din Giurgiu

      















      

      Dragi lectori, auditoriul din această noapte este prin urmare și lector. Mă citește pe mine așa cum eu îl citesc pe el, îmi vorbește așa cum eu îi vorbesc.
      Lector înseamnă deopotrivă cititor și vorbitor. Nu știu ce rol am în această seară. Am venit să vorbesc dar de fapt mai mult citesc. Citesc în sufletele dumneavoastră. Ar fi o impietate să vorbesc în Bibliotecă, acest lăcaș sacru al tăcerii. Venind aici, am găsit o șosea asfaltată, încă în lucru, cu asfaltul topit fierbinte ca în seceta lui Labiș din ,,Moartea căprioarei,,. Deci drumul spre Bibliotecă e asigurat. Aveam o carte împrumutată pe care am restituit-o la intrare. Biblioteca e funcțională. Și sâmbăta la ora 6 seara. Nu pot să nu observ poziționarea strategică a Bibliotecii între Primărie, Consiliul Județean și Prefectură. Toate o privesc. Primăria are un unghi de vedere suprapus fizic proximității imediate, dar pentru cei care cunosc interiorul Bibliotecii există legături interioare între cele două instituții. Cei care ne conduc văd Biblioteca, dar și Biblioteca îi vede pe ei.
      La această oră târzie e în fond Noaptea Bibliotecii, nu au mai rămas în sală decât copiii. Și este normal să fie așa deoarece ei au toată viața în față și își permit să piardă o noapte. În plus sunt și mai rezistenți când e vorba de povești. Ce le pot spune eu, omul cu o carte în mână decât o poveste. Una deloc adevărată, născută din fantezia și din memoria mea deopotrivă. Am să privesc în jos pe parcursul dizertației mele. Nu am curaj să ma uit în sală. Privirea mea s-ar încrucișa cu aceea a poetului Ion Gaghii.
      Bibliotecarii știu mai bine ca oricine să citească în ochii oamenilor. Ei știu de câte ori venim la Bibliotecă ce fel de cărți împrumutăm, ce trebuie sufletului nostru. Dacă ținem o carte puțin e clar că nu o citim, o frunzărim numai. Am împrumutat-o numai pentru a bifa o listă bibliografică. Din potrivă, dacă o ținem prea mult arătăm un dezinteres, cufundarea în alte griji, uitarea de lectură...
      Ion Gaghii spunea într-o poezie că o carte e ca o floare, cu petale ce trebuie atinse cu grijă, fiindcă întocmai unei mimoze s-ar putea retrage și sufletul ei, ofili.
      În ,,Sfaturi pe care nu le-aș da nimănui,, pretindeam cititorilor mei să-mi păteze cartea cu grăsime, cu pătrunjel și aromă de cozonac în ideea că voi avea sporul editorial al Cărții de Bucate al Sandei Marie. Citiți-mă oriunde, puneți semn la toate paginile, subliniați, încercuiți, faceți adnotări, tăiați, modificați, iubiți, contraziceți, intrați în vorbă cu cărțile, dar făceți-o așa cum v-a rugat în șoaptă și în genunchi aproape poetul Ion Gaghii: atingeți numai paginile care pot fi atinse - pe acelea interioare încorporați-le ca pe un drajeu cu desfacere interioară.
      În prima mea zi de școală știam cât de cât - buchiile - am împrumutat de la Biblioteca Școlii Generale Nr.7 cartea ,,Caprele Irinucăi,, - o secvență cu pagini ilustrate din Amintirile din copilărie ale lui Creangă.
      Scriitorul Petre Crăciun, aici lângă mine, știe mai bine ca noi toți că toate cărțile mari ale lumii au fost la început cărți pentru copii. Peste un secol sau mai mult, ele au devenit cărți pentru cei mari. Adulții au nevoie de un timp de înțelegere pe care copiii nu-l solicită. Micul Prinț a înțeles din prima povestea oiței pilotului din deșert. Gulliver este purtat de Swift în Țara Piticilor și a Uriașilor pentru a nu se face nici o referire la sistemul politic britanic din acea vreme. La fel procedează și Shakespeare când îl transferă pe Hamlet în Danemarca anilor 1200 la Palatul Elsinor. Robinson e trimis de Defoe pe o insulă conform sintagmei: Fiecare englez e o insulă. Dar ce suntem noi decât insule singuratice într-un arhipelag al cărții ce nu reușește să-și adune foile.
      Ce carte ați lua cu voi dacă ați naufragia pe o insulă pustie ? Probabil că jumătate dintre dvs. Biblia, iar cealaltă jumătate Sonetele lui Shakespeare. Eu aș lua un manual de confecționat bărci. Trebuie să fim pragmatici în viața reală și ideali în cea spirituală.
      Luminița Gelețu și Mihaela Stoica au venit cu chitările lor confecționate din lemn de carte și ne-au cântat poemele Duniei, ale lui Păunescu și ale lor așa cum au scris pe portativul unor corzi vibrante în armonie cu sunetul astrelor.
      Muzeograful și istoriograful Emil Păunescu e de acord cu mine când spun că pentru omenire cartea a fost o invenție la fel de importantă ca roata sau motorul cu aburi.
      Gutenberg prin inventarea tiparului și Columb prin descoperirea Americii adică a Lumii Noi ne-au adus în istoria modernă.
      Preoții credeau că o dată cu inventarea tiparului Liturghia lor nu va mai fi ascultată. Dar Victor Hugo îi consiliază în Notre Dame de Paris spunându-le: Nici cuvântul vorbit, nici cel scris nu se vor antagoniza. Ele se vor întări reciproc într-o simbioză a sensurilor. Așa se întâmplă și astăzi când Toffler și Macluhan ne asigură că nici un computer sau tabletă electronică nu va înlocui patinata carte tipărită. De altfel novatorii programelor informatice au introdus foșnetul foilor și scroll-ul adică răsfoirea computerizată.
      Mădălina, sora mea, mai mare cu 2 ani decât mine, avea în școala generală doi colegi, frați gemeni, Dana și Ionuț Mihai care nu semănau deloc fizic. M-a mirat aceasta mult timp până când am aflat, studiind medicina, ca există gemeni heterozigoți. Dana și Ionuț erau însă monozigoți spiritual având aceeași dragoste pentru lectură conferită de tatăl lor, bibliotecarul Ion Mihai, omul care prin coregrafia sa interioară ar fi învățat dansul și pe un nepriceput ca mine. Cosmin Boiangiu, în aceeași clasă cu Mădălina, Dana și Ionuț, citea din biblioteca părinților. Un copil să citească literatura oamenilor mari. Un fapt rar întâlnit. Rămânea ore întregi cufundat în cărțile celor mari până când posesorii îl găseau în această stare de transhumanță spirituală. I s-a furat și bicicleta atunci când, prezent la biblioteca orașului, a uitat cu desăvârșire de mijlocul de locomoție în favoarea altuia mai rapid ce îl purta peste secole: mașina timpului lui Wells.
      Peste câțiva ani, Cosmin Boiangiu a devenit un poet al Giurgiului recunoscut de poeta Constanța Buzea și azi e un diplomat recunoscut de întreaga lume. Când am fost în Amsterdam într-o vizită la sora mea, profesoară de chimie acolo, m-am repezit cu nepoțelul meu Thomas de numai 10 ani să împrumut cărți dintr-o bibliotecă olandeză. Cu brațul plin de volume am fost refuzat într-o limbă străină mie, pe motiv că nu am card de cititor adult, cel din Giurgiu nefiind valabil, iar cel al lui Thomas prea mic ca vârstă. Copiii nu au voie în Amsterdam să citească literatură pentru adulți. Slavă Domnului - Cosmin s-a născut în Giurgiu și nu a avut interdicții literale.
      Dunia Pălăngeanu, poeta și coordonatoarea Cenaclului Literar Luceafărul, a adus copii talentați din Giurgiu, Gostinu și din alte școli mirifice, muze evident frumoase care își fac propriile versuri dar se inspiră și pe noi, fotografi care știu să imortalizeze și clipa și veacul cum e Lucian Ionescu, oameni înțelepți trecuți prin albul vârstei lor. În deschiderea Nopții celor 1001 de Cărți fetele Asociației Floria Art cu panglici tricolore și costume tradiționale dansau cu vase de lut în mâini. M-au dus cu gândul la Danaidele care umpleau la nesfârșit un butoi fără fund. Cred că acesta este simbolul literaturii. Să aduci mereu carafe fermecate pe umeri de fecioare pentru pedeapsa neîmplinită a trădării nocturne a mirilor în favoarea măriei sale Tatăl Împărat. Doar mezina salvează onoarea lumii iubindu-și soțul și evitând astfel crima nubilă. Cartea ne învață să iubim și așa cum spunea literata Camelia Filip, ne salvează viața. 
      Ce e viața noastră decât un număr magic al anilor noștri, cum spunea profesorul Ion Dincă citându-l pe Pitagora, număr ce poate fi 7, 70 sau 700.
      Importantă nu e nemurirea noastră ci a sufletului nostru. Trupul nostru e precar, e plin de boli, dar sufletul e nealterat atâta vreme cât e salvat de carte.
      Heine spunea că evreii sunt neamul a cărei patrie e o carte - Biblia. Borges era convins că Raiul nu e o grădină ci o Bibliotecă. Și că Bibliotecarul Universal e Dumnezeu.
      Neamurile și-au ales ca reprezentanți literari personalități care nu le seamănă dar spre care tind asimptotic. 
      Anglia understatement-ului adică a conciziei l-a ales pe Shakespeare care hiperbolizează metafora. Germania ca zonă l-a promovat pe Goethe, omul care nu a folosit niciodată cuvântul patrie ci doar pe acela de lume fără granițe. Iar Spania inchizitoare ni-l oferă pe Cervantes, pașnicul hidalgo. Românii îl au pe Eminescu. Știți cum a fost el. Așa nu suntem noi.


Dr. Cosmin Ștefan Georgescu
04.10.2014

vineri, 3 octombrie 2014

Cetatea lui Mircea - De la Cucerirea Otomană la Asediul Turistic













      Distinși Profesori, Onorați Studenți, Dragi Invitați, prezența mea aici în tabăra româno-spaniolă de arhitectură organizată de Primăria Giurgiu în somptuosul decor al Pădurii Bălănoaia nu se justifică nici ca arhitect, nici ca istoric, ci doar prin bunăvoința domnului Nicolae Barbu, Primarul Municipiului Giurgiu, a domnișoarei Anne-Marie Gacichevici, arhitect șef al Primăriei Giurgiu și a domnișoarei Dana Dumitrescu, consilier pe teme istorice al Primăriei Giurgiu.
      Eu am vrut să țin acestă conferință fără să fiu invitat de cineva anume și lucrul acesta e valabil pentru majoritatea conferințelor mele. Dar aș vrea să rămână între noi.
      Sunt aici în calitate de turist. Călătoria mea până la Giurgiu a durat mai mult decât cea a oaspeților spanioli. Călătoria mea a durat 9 luni. Am venit pe lume la Giurgiu și de mic am sorbit apă de Dunăre și se zice că dacă bei apa bătrânului Istru te îndrăgostești de Giurgiu și nu mai pleci. Vreau să aduc la cunoștința invitaților iberici că din preparatele noastre culinare sunt realizate cu apă de Dunăre - așa că aveți grijă. Sunt pure microbian, dar contaminate spiritual. S-ar putea să rămâneți mai mult decât v-ați planificat. Prin faptul că zâmbiți, râdeți și aplaudați mă faceți să cred că traducerea în limba spaniolă e reușită. Se spune că puțini clasici supraviețuiesc traducerilor. Argentinianul Borges se mira că e cunoscut în pofida cărților pe care le-a scris. Bergson observa că într-o traducere, primul dispare umorul. Nu e cazul de față.
      Dacă am vorbit de Dunăre, pe brațul ei Cama, care se continuă cu brațul Sfântul Gheorghe se află ruinele Cetății lui Mircea cel Bătrân. Ele fac obiectul conferinței noastre. Înainte de a avea niște proiecte arhitecturale salut inițiativa Primăriei ca niște studenți români și spanioli să fie cooptați într-o tabără de vară pentru schițarea lor.
      E cazul să vă spun că Mircea cel Bătrân nu era deloc în vârstă. În momentul bătăliei de la Rovine în care i-a învins pe turci, cel puțin într-o primă fază, aceea care a intrat în istorie și în Scrisoarea a III-a a lui Mihai Eminescu - voievodul avea 40 de ani. Adică vârsta pe care o am eu acum. Eu nu cred că aș putea învinge nici măcar un turc, dar o armată întreagă... Dar asta e o altă poveste.
      Toți oștenii lui Mircea erau tineri și atmosfera juvenilă de aici o copiază pe aceea din campusul lui Mircea. Prin urmare nu avem de-a face cu un anacronism istoric. Cândva s-a organizat o tabără similară cu a noastră ce își propunea construcția unui pod. Politicianul Trotski spunea că oamenii ca el ridică poduri acolo unde nu sunt ape.
      Noi însă lucrăm cu ceva real: ruinele pe care le-ați văzut în cursul dimineții alături de domnul arheolog Locotenent-Colonel Dan Căpățână și de domnul Emil Păunescu, muzeograf la Muzeul Județean Teohari Antonescu din Giurgiu. Spaniolii au propus pentru finalizarea mai rapidă a proiectului un pod care să se construiască de la ambele capete și să se întâlnească la jumătatea arcadei cu o diferență nesesizabilă de câțiva microni. Românii au păstrat ideea unei construcții simultane de la ambele maluri dar în varianta lor capetele nu se întâlneau niciodată. Prin urmare rezultau două poduri, fapt ce depășea orice alt proiect. Dovada realității acestei glume este prezența lângă Ceatea lui Mircea, peste brațul Dunării, a două poduri paralele. Unul din ele, Podul Bizetz - singurul pod în curbă din Europa - azi doar cu destinație turistică. Vă asigur că ambele sunt funcționale.
      Marin Sorescu sublinia că Mircea nu și-a spus niciodată cel Bătrân, Mihai nu și-a zis cel Viteaz, iar Ștefan nu s-a intitulat cel Mare și Sfânt. Posteritatea le-a spus astfel - făcându-i celebrii. Ei erau modești, se ocupau cu țara, cu neamul și din când în când cu invadatorii.
      Mircea nu are faima mondială a lui Vlad Țepeș, de altfel strict istoric, Vlad nu ar trebui să fie celebru prin dantură. Scriitorul britanic Bram Stocker a romanțat vampirismul unor castele medievale și băile trofice în căzi cu sânge, un fel de ,,hemospa,, avant la lettre pe care le-a plasat în Transilvania.
      Mircea a fost un diplomat desăvârșit atât pe plan intern cât și internațional. A fost singurul domnitor român care a pactizat cu turcii după lupte serioase. Chiar s-a încuscrit cu ei. Libera circulație a mărfurilor între Ardeal și Țara Românească a fost un model de Uniune Europeană. Fiecare piatră din Cetatea lui Mircea  a fost cumpărată de la vecinii bulgari, plătindu-se greutate ei în sare. Salariul înseamnă plata în sare a unui soldat pentru o zi de campanie.
      Cetatea lui Mircea va fi redată circuitului turistic, i se va păstra importanța istorică și i se va fructifica spațiul arheologic. Se vor ține aici conferințe culturale, seri de muzică și poezie, lupte pantomimice în costume de epocă.
      Cetatea lui Mircea va face parte dintr-un circuit turistic al Giurgiului ce va cuprinde Portul Ramadan al Dunării, Hala de Pește cu preparate îmbietoare, Parcul Alei, Muzeul de Istorie Teohari Antonescu, Mânăstirea Sfântul Nicolae, Strada Gării - care conduce spre prima gară din Țara Românească.
      Am adus cu mine două figurine: Don Quijote și Sancho Panza. Ele au depășit notorietatea lui Cervantes. Criticul George Călinescu spunea că marile personaje sunt patricide. După modelul spaniol mi-aș dori o recunoaștere națională a lui Mircea cel Bătrân. Salvându-ne însă și pe noi ca neam și ca țară. Așa cum a făcut-o și în vechime.

Dr. Cosmin Ștefan Georgescu
Pădurea Bălănoaia, 2014

duminică, 21 septembrie 2014

Școala de proști














      Cronică ineptă


      Cu proștii ne întâlnim la tot pasul. De ce dramaturgul Mircea M. Ionescu să mai facă o piesa despre ei ? De ce regizorul Vlad Stănescu să o pună în scenă ? Probabil din imposibilitatea de a îi învinge. Teatrul a apărut ca o revoltă împotriva a tot ce e de nezdruncinat.
      Ce frapează este decorul care aproape lipsește. Scena este excesiv de mare, de multe ori întunecată, amintind de pântecele imens al balenei care l-a înghițit pe Profetul Iona. La început avem o bancă și o masă de culoare albă, mobilier ieftin de grădină.
      Când decorul se schimbă el este unul stradal în care doar vidul negru reflectorizat central ne subliniază în ce iureș brownian ne găsim.
      În biroul Agenției pentru Ocuparea Forței de Muncă butaforie la propriu și la figurat: blocuri de carton reprezentând dosare suprapuse - evident nerezolvate - așezate pe o masă din care la orice atingere se înalță nori de praf.
      Legătura cu modernitatea imediată este dată de telefoanele mobile și de tabletă. Le vor folosi doar tinerii, singurii care le înțeleg rostul.
      Mașiniștii sunt personaje în piesă ca în Tănase. Nu se trage cortina pentru a schimba decorul ci în semi-întuneric ei vin și deplasează pe role soclurile scenografice.
      Absența unui decor real ne permite să ne imaginăm propria casă și lume. Piesa ni se adresează individual conform teoriei operei deschise din Semiotica lui Umberto Eco. Nu există costume de scenă, actorii au venit cu îmbrăcămintea lor de zi cu zi: bermude, blugi uzați, cămașă decolorată. Poate ceva investiții să se fi făcut în ceea ce o privește pe actrița Gabi Munteanu, funcționara de la Forțele de Muncă - singura din altă lume. Ea e o păpușă barbie care din când în când iese din spatele biroului său și își expune întreaga înfățișare: creponată, fetișizată, scoasă din cutia de cadouri cu panglici multicolore. E atât de aranjată încât nu are ce căuta în realitate. Ea e birocrația însăși care își anulează funcționalitatea. Se apelează la vocile din off, fapt ce face economie de personaje (tatăl doctor, Ministrul Învățământului).
      Piesa e redundantă prin mesaj și prin urmare trebuie să fie concisă prin personaje. Fiind vorba de o școală de proști, ea va trebui să-și repete la infinit ideea - poate se prinde ceva. Un liceu întreg și încă din București, a picat bacul. Ceea ce nu e puțin lucru. La nivel național puțin peste jumătate l-au absolvit. Mereu se face trecerea de la individual la general. De altfel acesta este teatrul. Transpune în plan colectiv și exagerează ca să înțelegem ceva.
      Nichita Stănescu spunea că prima lege a artei este augmentarea: desenează un măr cât un perete și vei crea ideea de măr. Ca să înțelegem ce e prostia trebuie să o hiperbolizăm. Ce poate defini mai bine acest concept decât o generație întreagă ratată ? Dar dacă îmi aduc bine aminte a mai fost ,,The Lost Generation,, și în America și a dat cei mai buni scriitori.
      Devoalăm ușor că în spatele prostiei aparente stă de fapt profunzimea insurecției adolescentine. Tinerii nu au luat bacul fiindcă nu au vrut. Educația este în primul rând un proces volițional.
      Dacă elevilor nu li se imprimă dorința, ea nu sublimează în voința. Profesorii sunt niște ratați. Ei trebuie educați. Spre ei trebuie să se îndrepte procesul pedagogic. Dar lucrul acesta este greu de înțeles și atunci cei care au pâinea și cuțitul, cei care au puterea, dictează notele și calificativele. Și ei sunt profesorii. Și ca un apendice, Ministerul care îi conduce și îi acceptă.
      Elevii nu se pot revolta decât odată la 4 ani și o fac în mod pașnic întocmai lui Mahatma Gandhi.
      Culmea e că 4 ani de liceu înseamnă chiar un ciclu electoral. În această perioadă de formare adolescentul devine tânăr matur interior. El va căpăta dreptul de a vota. Pregătirea pentru viață este implicit înțelegerea democrației. Ce conducător ne alegem ? Cine ne va reprezenta ? Negativismul tinerilor este o nouă revoluție. Ea însă nu duce nicăieri și de aceea este mult mai tristă decât aceea din 1989. Ei își vor căuta la un moment dat, cu disperare, un loc de muncă, dar vor ajunge într-o instituție labirintizată kafkian.
      În vârful castelului e o mimoză - Gabi Munteanu - care nu știe decât să râdă excesiv ca o păpușă cu acumulatori. În final oferă soluția angajării avantajoase în urma afilierii la un partid a ocupantului postului. Elevul este rupt în două deoarece este tras și în partea opusă de către Președinta Comisiei de Bac - interpretată de actrița Maria Teslaru - care îi propune o afiliere contrară ca act de mulțumire pentru grațierea ministerială a respinșilor la bac.
      Dăruirea actorilor este totală fiindcă ieșirea din rol înseamnă stricarea piesei. Piesa e atât de reală încât devine imposibil de jucat. Trebuie trăită. A fost mai întâi trăită de dramaturgul Mircea M. Ionescu, cel care a scris-o și care a suferit enorm în viața lui, și care vrea ca măcar noi, să evităm furcile caudine ale exilului neimpus ci ales. Trebuie să rămânem aici, să facem o Românie frumoasă, așa cum a fost cea interbelică, unde valorile au preferat să rămână sau să se întoarcă după studii în țări străine.
      Sora lui Alexandru Mike Gheorghiu (precum vedeți dau numele real al actorilor și nu pe cel al personajelor deoarece am reușit să mă transpun) este livratoare de pizza în Italia și o face pe o diplomă de actriță adică pe un efort susținut și inutil. În zadar înveți dacă nu ești recunoscut ca valoare intelectuală.
      Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă nu e o instituție, e un personaj fantomă care nu poate cerne prin sita ei clisa educațională.
      Ministrul Învățământului nici nu apare deoarece el este și mai evanescent. Vocea lui răzbate în sală și îi răsună în minte Președintei Comisiei de Bac.
      Suntem în cantina lui George Orwell numai că anul nu este 1984, ci 2014. Ni se dictează ce să facem și cum să facem. Prin urmare avem de-a face cu o nouă dictatură, aceea a unei false libertăți mult mai cumplită decât cea dinainte deoarece ea nu permite revolta. Cum să te revolți când tu ești de vină ? Elevilor li s-a aruncat blamarea pe față. Ei nu au dreptul la replică, nici la contestație, nici la reevaluare.
      Alexandru Mike Gheorghiu a fost impertinent și a scris pe lucrarea sa exact ceea ce simte. Sinceritatea nu face parte din curiculă. Prin urmare trebuie desființat, exclus din sistemul educațional căruia nu i s-a supus. Sistemul este unul milităresc de tip Moș Teacă al lui Bacalbașa, însă soldații au personalitate, ei nu vor să lupte oricum și vor să-și trăiască propria viață, nu un facsimil impus.
      Muzica de cartier cu care începe piesa ne induce în eroare. Alexandru Mike Gheorghiu nu e un băiat de cartier, nu e un ratat. Nu e boss-ul unei găști. E un lider spiritual. E un John Lennon care își imaginează o lume mai bună. Fără granițe și fără catalog. El vrea să plece în Danemarca sau în Anglia nu pentru a rămâne acolo, ci pentru a se întoarce în România și a crea o Academie de Badminton. Ce înseamnă badminton ? Un sport ideal, pacifist, pe care soldații britanici l-au inventat în timpul colonizării Indiei, ca semn că pe ei puțin îi interesau armele.
      Mihai Rîpan joacă badminton pe scenă cu Alexandru Mike Gheorghiu și amândoi joacă bine, semn că au exersat mult piesa. Mihai Rîpan are și două bețe de țambal - întoarcerea la tradiții. Vrea să cânte Bach la țambal dar adulții nu îl înțeleg. Cum nu înțeleg nici rolul unei Academii de Badminton.
      Alexandru Georgescu - tatăl lui Al. Mike Gheorghiu alături de Maria Teslaru - Președinta Comisiei de Bac, privește siderat jocul sportiv și actoricesc al celor doi tineri prieteni. Maturii stau doi într-un balansoar - piesă clasică - dar acesta nu se mai mișcă deoarece personajele care îl populează sunt prea rigide. Se încălzesc cu băuturi alcoolice pe care președinta le acceptă cu greu, iar tinerii le dezavuează. Orice dar nu droguri - este motto-ul lor și au inclus și alcoolul în rândul substanțelor adictive. Ei se hrănesc doar cu fantezia lor, nu au nevoie de chimizarea la care recurg adulții.
      Boss-ul se îndrăgostește surprinzându-și prietenul cu astfel de trăiri. Mai important decât bac-ul, el trece examenul de maturitate spirituală îndrăgostindu-se, renunțând la atuurile de vedetă și spărgând gașca. Grupul nu rezistă dacă fiecare își găsește propria fericire în ceva profund și nepieritor.
      Alexandru Georgescu produce cele mai multe detensionări ale sălii prin râsul său homeric întotdeauna în momente proaste. El face transferul prostiei pe o punte ce trece de la cei blamați la cei care blamează. Prost nu e cel care nu ia un examen, ci acela care nu înțelege motivele pentru care nu l-a luat. Când prostia capătă proporții naționale, ea e de fapt supapa unei generații emancipate care nu vrea să mai respecte rigorile patului lui Procust.
      Soluțiile de evadare sunt multiple. Plecarea la munte cu iubita, într-o peșteră, din banii luați pe o bicicletă vândută, angajarea la o moară din Țăndărei printr-un proiect al Șomajului - și cel mai important învățarea pe brânci și luarea bac-ului cu o notă forte care să permită accesul în marile universități ale lumii.
      Nimeni nu pleacă de dragul de a pleca. Toți pleacă cu gândul de a se întoarce și de a reface România. De aceea discutăm de o gașcă. Nu e ideea tuturor tinerilor. E ideea acestor tineri în care ne regăsim și noi, indiferent de vârstă.
      Mircea M. Ionescu și-a scris viața în piesă. Dar a făcut-o extrem de subtil. El este personajul principal, boss-ul, care pleacă pentru a se întoarce, știind că îi va fi greu în străinătate și aproape imposibil la revenire. Brâncuși spunea: ,,V-am lăsat săraci și proști, v-am găsit și mai săraci și mai proști,,. Aici, la Est de Vest, lumea are alte reguli și a nu i te supune înseamnă a fi prost. Și Mircea M. Ionescu acceptă să fie prost. Și astfel se martirizează salvându-ne pe noi ceilalți, proștii declarați de sistem. Ne dă înțelepciune, sacrificându-se pe sine într-o noapte cu proști sub clar de lună. Ne întoarce la cuvintele lui Montesquieu: Orice prost găsește pe cineva mai prost care să-l admire și eșafodajul ierarhic al falselor valori din piesă e zdruncinat serios de această sentință. Ne explică faptul că nici familia, nici școala, nu mai sunt repere pentru o generație futuristă care găsește pe internet răspunsuri la toate întrebările. 
      Tragicomedia demolează școala de acum, blamează politica și redă teatrului statutul pe care la pierdut de multe ori prin piese proletcultiste.
      Teatrul ne spune adevărul, dar în așa fel încât la început ne face să râdem și apoi să plângem. După ce am râs și am plâns trebuie să ne apucăm de treabă. Adică să luăm bac-ul. Dar nu de la calafat.


Dr. Cosmin Ștefan Georgescu
Giurgiu, 21.09.2014

miercuri, 17 septembrie 2014

Piesa de teatru Echivoc - Cronică ambiguă

      Avanpremieră la Cronica Avanpremierei 

      
      Am început să citesc cronici imediat după terminarea spectacolelor. Să le citesc actorilor. Sunt un fel de preot de actori. Le pun patrafirul pe creștet și le citesc. O să o fac și la ,,școala de proști,, a lui Mircea M. Ionescu, viitoarea premieră a Teatrului Tudor Vianu din Giurgiu. În acest subiect sunt expert. Încep cu sfârșitul. Ca în unele piese.
      În acest step-up tragedy Raluca Botez mi-a plâns pe umăr. Mi-a udat cămașa. Și exact pe umărul vulnerabil. Eu cu călcâiele nu am probleme.
      I-am spus numai plânge. Eu dacă văd lacrimi de femeie sunt ca un taur care vede sânge. Nu mă mai omoară nici un matador, toreador și ce or mai fi. Dar nici eu nu îi omor. Nu am nimic cu ei. Cu ea am eu ce am. Cu cea care a plâns pe umărul meu. M-a nenorocit. Auzi și tu. De acum încolo când voi mai scrie o piesă de teatru lacrimile ei îmi vor săra și îmi vor concentra sângele. Că, dacă nu știți - eu nu cumpăr cerneală. Eu scriu ca Essenin. Cu propriul sânge.
      Raluca a bălmăjit și ceva din Shakespeare. Nu i-ar fi rușine. La anii ei. E prea mică. Ce știe ea de Shakespeare ? Crede că un Institut de Teatru gata o face Julieta sau Ofelia ? Nu... Să treacă printr-un divorț ca mine, prin niște trădări cum am suferit eu și apoi să scoată nasul în lume. Iar de plâns când i-o da voie Destinul. Ce dacă scria așa în text ? Ce dacă așa i-a spus domnișoara regizor Amalia Olaru ?
      Și de ce să plângă pe umărul meu ? Pe dreptul ? Mie mi-a paralizat brațul. Voi fi întocmai lui Cervantes - ciungul de la Lepanto. Dar el s-a luptat pe mare, cu turcii - singura bătălie redată de Velasquez - servilul pictor al Curții Spaniole. A fost prins, închis și a scris Don Quijote. Așa schilodit cum era. Cum reușesc să fac literele cu stânga mă apuc de scris.
      Vă aduceți aminte de Woody Allen regizorul asaltat de fani - unul i-a zis: ,,Vă rog, un autograf, pentru soția mea. Scrieți-i așa: Pentru Betty, infidelă și cicălitoare,,. Așa o să scriu și eu motto-ul acestei cronici:
,,Ralucăi plângăcioasă și pudică,,.




      Precizez încă de la început că această cronică nu va aduce lămuriri în privința piesei.
      Dumitru Solomon a vrut să destabilizeze planul ontic al Templului Thaliei. Motiv pentru care ne aruncă de la început într-o perspectivă inversă. Noi avem ca spectatori o viziune - dramaturgul și domnișoara regizor ne propun o alta.
      Giulia Ionescu se prezintă cu numele real. Și cu trupul ei. Semi-îmbrăcat. Este ea în carne și oase cum se spune. Și sâni și picioare. Nu e actriță. Se încurcă, face bâlbe. Pașii mari despică fusta. Nu știu dacă chiar totul e regizat.
      Derulează ca un papirus - semn al legăturii cu Antichitatea - afișul spectacolului. Noi l-am văzut și pe stâlpul Teatrului. Și prin oraș pe lângă anunțurile monocolore cu ,,Vând Păr,, și ,,Fac Puțuri,,.
      Dar ,,Surprise!,, - Afișul e prezentat invers. Giulia e prea teatrală aici și intră într-un rol din care ar fi trebuit să iasă. E surprinsă voit comic de această derulare inversă. Dar înainte vreme ca să revezi o peliculă cinematografică îi întorceai celuloidul și urmăreai cu plăcere scenele în mod retro.
      Deci frații Lumiere ar fi fost mândri de cabotinismul Giuliei. Ea e de fapt un Charlot feminin. Spre deosebire de el e îmbrăcată la patru ace deși tot pentru cei mulți și săraci profesează. Primul detaliu vestimentar - cămașă albă cu mânecă scurtă, decoltată, debutonată, cum zic francezii. Fusta neagră, pleznește pe coapsele svelte semn că s-a folosit minim de material pentru maxim de înzestrare.
      Afișul derulat invers e cheia piesei. Totul va fi pe dos. Nu accepți asta ieși din sală. Chiar și numele Echivoc are ultimele litere căzute. Nici măcar un cuvânt nu va fi în firea lui în piesa aceasta. Fiindcă la început a fost Cuvântul. Și suntem la început.
      Giulia a venit și cu un pupitru și un indicator. Are și ochelari. Amintește de profesorii medievali de retorică. În mod voit își strică dicția devenind sâsâită. Adică pedagogul care nu se învață pe sine, lupul moralist și ochiul care nu-și vede propria retină. Pe parcursul piesei indicatorul transcede în baghetă dirijorală. Giulia va deveni ea însăși maiestru al orchestrei. Când va renunța la rigoare și text va fi actriță. La început ea e regizorul care urmărește ad-literam desfășurarea scriptului. De altfel piesa își propune să te scoată din minți. Reia la infinit prologul care servește ca matriță pentru toate etapele scenice. Viziunile regizorale și atitudinile interpretative sunt diferite.
      Prin urmare piesa devine savuroasă fiindcă ne trece de la declamațiile antice la subtilitățile lui Stanislavski și ale lui Peter Brook.
      În reprezentație fiecare personaj are fațete multiple în ochi de muscă.
      Cristian Gheorghe - dramaturgul care nu a scris piesa - absurd ionescian - joacă totuși cu patos așteptându-l pe Godot care evident nu vine. Pe tricoul lui negru scrie cu alb (vor fi culorile piesei): Hamlet is dead. Aș fi adăugat cuvintele prietenului Mircea M. Ionescu deasemenea dramaturg: ,,For nothing...,,.
      Raluca Botez intră fulminant pe muzica peliculei ,,Pretty Women,, decibelizată. Ea e starleta bollywoodiană care devine în final Ingrid Berman a hollywoodului. De la părul strâns în cosițe împletite oarecum contrastant - prea liceean - cu diva ieftină din prolog se metamorfozează în femeie matură, de casă, care renunță la tocurile supradimensionate în favoarea mersului desculț. Rochia de la început albă cu buline negre ne amintește de arlechinul dintre cele două lumi - albă - imaginară, neagră - reală. Ridică mâinile războinic și revoltător, mișcare ce atrage coborârea acului pe patefon și periodic prin aceleași semne deloc discrete - muzica se întrerupe. Picioarele sunt ridicate exponențial și odată cu ele tensiunea publicului. Se așează fulgerător după baleierea catwalk-ului pe scaunul de lângă dramaturg ce-și savurează cafeaua lipsit de orice inspirație artistică. Picat în real detestă perorațiile Giuliei. Ce piesă ? Ce autori ? Ce actori ? Nimic nu există. Se aplică negarea negației. Dacă se joacă rolul unui dramaturg care nu a scris nici o piesă înseamnă totuși că piesa există. Prea complicat. 
      Actrița Raluca bea un pahar cu ceva (cred că era apă dar ne putem închipui orice - ea e o Alice într-o Țară a Minunilor deși Iepurașul de Martie lipsește). Când dramaturgul îi neagă existența prin simplul motiv că nu s-a învrednicit să o scrie, ea îi aruncă pe față apa pe care o ținea în gură - cea mai vulgară abluție.
      Varianta regizorală numărul 2: Apa să fi fost aruncată din pahar direct pe fața dramaturgului. Dar lipsea internalizarea ei, încărcarea cu feminitate și expulzia convertită în inacceptare pe fața indiferentului artist ce nu-i dădea viață. Ea e o Galatee inversată. E îndrăgostită de sculptorul Pygmalion, îi cere existența prin creație.
      Cristi e Demiurgul. El poate crea lumea din nimic fiindcă atâta vreme cât nimic nu a fost scris, nimic nu există. Aceasta e părerea regizoarei Giulia și actriței Raluca. Dar dramaturgul știe falsitatea scrisului și pledează pentru real.
      Nu tot ce se joacă e real și nu tot ce e real se joacă.
      ,,Echivoc,, - etimologic înseamnă egalitate. Planurile sunt ambigue tocmai fiindcă sunt echipotente. Când totul e egal alegerea își pierde forța devenind simplă preluare aleatorie. Actorii au roluri foarte grele, sunt fiecare dramaturg, regizor, actor și public și om din afara Teatrului care nici măcar nu e public. În ziua de azi e o piesă eficientă. Minim de interpreți, maxim de personaje. Management excelent. Unde mai pui că apelează și la public. Dezvoltare pe orizontală.
      Problema piesei e că niște actori care încearcă să atingă excelența au indicația regizorală de a juca foarte prost. E fișa postului. Viața bate teatrul. Până acum știam că bate filmul - și înțelegeam. Filmul e un ecran. Vocea e în boxe. Totul e fals. Dar teatrul ? Ca să ne convingă că e real actorii se plimbă printre noi, prin public. Piesa a fost montată, de fapt demontată de către tânăra regizoare Amalia Olaru în premieră națională la Cafeneaua Artiștilor a Teatrului Tudor Vianu din Giurgiu la data de 16 septembrie 2014 reprezentând deschiderea stagiunii teatrale. Actorii îți intră în suflet, îți respiră aerul, se uită în ochii tăi. Vorba lui Marin Sorescu: ,,Liniște, ne privim în ochi,,. Ei numai liniște nu fac. Mă refer la sufletele noastre. Parcă suntem pe Titanic. Tangaj total. Și după ce ne conving că sunt întocmai cum îl descria Nichita pe Eminescu - ,,vii pipăibili cu mâna, îmbrăcați în ștofă,, - ni se cere în genunchi să uităm că ei au trăim înaintea noastră. Că ei știu totul. Ei nu se vor gnostici. Sunt Dumnezei. Fac Lumea din nimic. Fiindcă piesa nu are decât mesaj, idee pură ca în Platon. Gravitează în vid formându-și propria masă accelerată. Semnalul e că teatrul se face din neant. Nici măcar pământ și apă nu ai. Trebuie să le faci tu. Ca în Heiddeger. Dacă nu știi rămâi la începutul Lumii. Întroglodit. Un sălbatic. Într-o lume computerizată. ,,Echivoc,, renunță la măștile atât de apreciate de Dionissos și de Comedia del Arte. 
      Raluca Botez chiar se dezbracă. Până la nivelul decenței furoului. Adică al minimei rezistențe. E în dress și ne dresează și pe noi. Nu are pantofi. Ei erau din altă scenă pe când avea veleități de divă. Melodramoleta e în oglindă inversă față de ,,Pretty Women,,. Filmul cu Julia Roberts duce la un happy-end siropos. Echivoc se termină banal dar realist. Cei trei stau pe scândura scenei. Nimic glamuros. Sunt obosiți. Epuizați. Au renunțat la teatru. Profesia lor. Au ales viața. Proastă alegere. Mai grav e că ne pun și pe noi să decidem. Plimbându-se printre mese, luând loc lângă noi. Intervievându-ne cu un microfon mobil ce creează ideea de fals comunicațional (noroc că la un moment dat îl înghit). De fapt părtașii unui testament. Teatrul moare. Noi îi vom fi moștenitorii legitimi. Nu legali. E diferență. Aici nu sunt legi. Aici nu e nimic. Suntem în creuzetul formării. Cabotinajul actorilor e perfect. Sunt stupizi fiindcă așa vor să fie. Ca Stan care înghite cuiele când vrea să-i spună lui Bran în ce stinghie să le bată. Viața e ridicolă și comică în același timp. Ca o piesă de teatru în care Shakespeare spune că dragostea e animalul cu două spinări. Aici e cuprinsă și metafora lui Aristotel - dragostea e un singur suflet în două trupuri... Dar Shakespeare se adresa publicului. El avea nevoie nu neapărat de oameni care să-i plătească biletele: nu avea datoriile lui Balzac, ci de oameni care să-i înțeleagă piesele și nu doar să fie prezenți în stal ca la dramaturgul Curții Victoriene.
      Fragmentele din Shakespeare sunt suave: Ce vedem dacă lumea e altfel decât pare ochiului ? Ce se țese în fața noastră e vis ? 
      ,,Hamlet is dead,, e o sintagmă ireală chiar dacă e scrisă pe tricoul dramaturgului. El vrea să renunțe la clasici dar îl bântuie operele lor. Shakespeare nu va muri fiindcă el a trăit. Scrisul pentru el a fost o altă formă de a respira. Pirandello e al doilea invocat. Personajele lui își caută autorul. Interpreții din Echivoc ne caută pe noi. Nu au nevoie de autor. Ce, viața are regizor ? Îl are pe Dumnezeu și e de ajuns. Cum spunea la Avanpremieră domnul Marian Damian - profesor de Educație Fizică și Sport și antrenor de atletism în Giurgiu.
      Legătura dintre muzică și teatru e una proastă, a surprins-o și Giulia care la fiecare rostire semeață a dramaturgului Cristi cade în mâini pe claviatură ca Toulouse din Pisicile Aristocrate Pariziene. Ori muzică, ori teatru. Dacă le faci pe amândouă e musical, adică nu e nimic. În afară de muzică totul e tăcere. Și fiindcă nu putea păstra tăcerea dramaturgul perora.
      Întrebările puse de actori publicului sunt existențiale. Cum ne cheamă ? Adică ce nume lăsăm ? Cum îl cheamă pe Sfântul Protector ? Ce facem într-o zi ? Trăgând linie într-o viață înfăptuiești ce realizezi într-o zi. Totul e repetitiv și liniar. Ce-am face dacă Lumea s-ar sfârși mâine ? La întrebarea aceasta Constantin Noica a replicat: Îți răspund poimâine. Era în vârstă. Înterogația Îl subminează pe Dumnezeu și dacă dai răspunsuri apocaliptice ești pierdut. De ce vă temeți ? Chestiunea asta mi s-a pus și mie la avanpremieră și am răspuns: ,,Mă tem de purici - sunt prea mici,,. Acum aș adăuga - mă tem și de vise - sunt prea mari. Am fost întrebat și cum mă cheamă. Am răspuns Cosmin. Am intrat în realitate. Dacă ce scrie pe buletinul de identitate poate fi o realitate. La întrebarea ce profesie am aș fi răspuns: ,,Șomer, fost dramaturg, fac curs de reconversie profesională, dulgher, matrițer, prelucrător prin așchiere pentru decoruri teatrale. Se caută. 

      O frază importantă a piesei: ,,Să iasă actrița, să intre personajul,,. Persoana în Biserică înseamnă chipul, fața. Aici devine luminat. E Schimbarea la Față. Adio, Teatru! Adio, Măști! Adio, Arme! - știa Hemingway la ce renunță. Urcăm Taborul. Sigur Iisus e acolo. Și va fi mereu.

       Giulia m-a întrebat ce aș face dacă Lumea s-ar sfârși mâine. I-am răspuns: ,,Dragoste,,. Și nu am jucat teatru. Ea a surâs. I-a dispărut tracul formal al jurnalistei debutante. A interpretat excelent. Dar dacă a vorbit serios. Trebuia să-i iau numărul de telefon. Lumea aceasta e din ce în ce mai instabilă și se poate sfârși oricând.


Dr. Cosmin Ștefan Georgescu
21.09.2014

duminică, 14 septembrie 2014

Colegiul Ion Maiorescu - Troia giurgiuveană (versiunea integrală a unui discurs prescurtat)





Onorată audiență,
Vă solicit doar trei minute de atenție și unul de aplauze. M-am îmbrăcat în uniformă fiindcă așa mi-a spus mama și am ascultat-o, doar mi-e mamă și profesoară maioresciană...
      Prea Sfinția Sa Episcopul Ambrozie al Giurgiului ne-a amintit frumoasele cuvinte ale lui Creangă: ,,Copilul e copil să se joace, calul să tragă și preotul să citească,, - dar să citească cele sfinte și cele cu suflet scrise.
      Spun și eu că primele manuale școlare au fost la noi ceasloavele cu care Creangă, copil fiind, nu a prins doar muște ci le-a deprins slova, pe care a transformat-o apoi într-o biblie din Moldova Țicăului - Amintirile din copilărie.
      Domnul Viceprimar Alexandru Vladu întreba unde sunt consilierii. Sunt aici, pe aceste trepte spre intrarea în cancelarie și unul din ei sunt eu.
      Doamna preoteasă în iie înflorată oferind icoane distinșilor invitați spunea că mulți liceeni formați aici au ajuns în America. Acum, America a venit aici. Prin această festivitate ținută pe un gazon ce amintește de acela al Casei Albe, păstrând însă splendoarea antică a Grădinii lyceumului atenian.
      Domnul Director Ion Dincă, sărbătoritul zilei, la cei 84 de ani, directorul pe viață al Colegiului, amintea de tradiție, de zămislirea în 1869 a Colegiului.
      Dacă privim din curtea interioară, Colegiul e o cetate, înconjurat din toate părțile de ziduri. Este o biserică imensă cu pronaos și naos descoperite Cerului. Acoperișul de șindrilă a căpătat aripi și s-a înălțat ca în poeziile Anei Blandiana și ca în mitul lui Icar ce nu va mai muri.
      Deschis spre Dumnezeu, acest spațiu virtual și real de o potrivă, al existenței noastre adolescentine, dobândește accesul la eternitate, chiar dacă clopoțelul sunând subit transformă veșnicia în geometrie.
      Frasinul a dat muguri din nou și a devenit platan într-o evoluție a speciilor.
      Cetatea Tebei s-a construit cântând. Zidurile se ridicau singure pe acorduri muzicale. Așa s-a întâmplat și acum, unde preget de câteva luni, echipa de constructori a ridicat spre cer năzuințele noastre.
      Elevilor prezenți, și elevi suntem cu toții indiferent de vârstă, atâta timp cât vrem să mai învățăm ceva, le spun că acest Colegiu mirific este Cetatea Troiei asediată de rău, de pericole, de dușmani. Înăuntru suntem ca în amniosul matern cum ne învăța profesorul de filozofie Marian Stavarache.
      Același Socrate al nostru m-a întâmpinat în acestă dimineață cu următoarele cuvinte: ,,Nu am dormit toată noaptea, ți-am învățat Imnul pe care l-ai scris pentru Colegiu. Noroc cu memoria afectivă...,,
      Cât vom fi în Cetatea Troiei - cât vom fi liceeni, vom fi în protecția obscură a anonimatului formării noastre. Cum vom ieși de aici vom da însă piept cu dușmanul și vom intra într-o viață dură și nedreaptă.
      Homer, incendiind Troia, grec fiind, a dat victoria versatilului Ulise. Dar a lăsat o speranță în cutia Pandorei și troienilor.
      Eneas a fost supraviețuitorul. El a plecat din Troia în flăcări purtând pe umeri trupul bolnav și rănit al bătrânului său tată. Mergem spre cuceriri ducând cu noi trecutul de care nu ne putem despărți și pe care nu trebuie să-l abandonăm oricât de greu ar fi.
      Tradiția provine etimologic din cuvântul latin trado=a trăda. Această trădare o propun politicienilor prezenți aici - trădați demn în favoarea trecutului, întorcându-vă la valorile eterne și nepătate. Tradiția ne dă puterea și ne leagă prin fire invizibile de tot ce s-a trăit cu adevărat până la noi.
      Eneas nu a fost un învins, ci un învingător, fiindcă el a ridicat în altă parte, pe alt țărm, o nouă cetate mai puternică și mai înfloritoare pe care a numit-o Roma. Acesta este rolul maiorescienilor. Să plece în lume, zburând cu propriile aripi și să poposească pe țărmuri virgine unde să ridice minunate fortărețe ale spiritului și credinței.
      Doamna Ecaterina Andronescu, Rector al Universității Politehnice București v-a afla cu surprindere că și eu am studiat Politehnica învățând pe băncile acestui parc educațional și amestecându-mi cursurile de medicină cu acelea ale politehniștilor, ingineri hotarnici. M-am închinat în biserica Sfântului Cinci, biserică pe care doamna Rector a păstorit-o alături de Prea Sfințitul Episcop al Giurgiului Dr. Ambrozie, pe vremea când era Vicar Patriarhal.
      Sfântul Cinci e Sfântul Grigorie într-o hagiografie studențească și poartă acest apelativ din cea mai fierbinte rugă a studentului - să treacă cu nota minimă examenul.
      Viața însă va pretinde note mai mari și vor trebui invocați și alți Sfinți.
      Domnul Deputat Nicolae Florian, cu o investiție financiară importantă în reconsolidarea Colegiului a vorbit puțin și a făptuit mult. Cred că am de învățat.
      Domnul profesor Gigi Oprișan - Inspector Școlar al Județului Giurgiu și-a ținut discursul coborând treapta de marmură pe care nu a dorit-o ca soclu, preferând să se înalțe prin sine. A cerut Binecuvântarea Prea Sfințitului pentru a-și asuma preceptul: cei din urmă vor fi cei dintâi, și a primit Binecuvântarea.
      Cu adevărat ultimul însă, am fost eu, chiar și fără Binecuvântare.
      Domnul Primar Nicolae Barbu spunea că se oprește din mulțumiri pentru a nu deveni politician. Eu îmi permit să fiu și să vă spun cuvintele lui Napoleon Bonaparte. Profit aici de prezența doamnei Directoare Mirela Delea, profesoară de limba franceză și am să le rostesc în original:
Le grand orateur du monde, c'est le succes - Cel mai mare orator al lumii, este succesul.
      Toate discursurile de azi au fost frumoase fiindcă au avut în seva lor sâmburele nealterat al victoriei. E greu să spui ceva când ești învins, ușor se înalță odele reușitei.
On gouverne mieux les hommes par leurs vices que par leurs vertus - Oamneii se guvernează mai bine prin viciile decât prin virtuțiile lor.
      Ceea ce s-a reușit astăzi a fost guvernarea nu prin pâine și circ, adică prin îmbuibare și spectacol, ci prin înălțarea unui edificiu al științei și artei, al pedagogiei, care înseamnă instruirea copiilor, ce rămân copii până la vârsta lui Brâncuși. S-a guvernat prin virtuți chiar dacă ele sunt greu de acceptat, necesitând stropi de sudoare ai frunții - roua minții - și ai trupului întreg - sânge transfigurat în efort.
La haute politique n'est que le bon sens appliqué aux grandes choses - Politica înaltă nu e decât bunul simț aplicat lucrurilor mari.


























































































Dr. Cosmin Ștefan Georgescu
13.09.2014
Colegiul Național Ion Maiorescu din Giurgiu