duminică, 21 septembrie 2014

Școala de proști














      Cronică ineptă


      Cu proștii ne întâlnim la tot pasul. De ce dramaturgul Mircea M. Ionescu să mai facă o piesa despre ei ? De ce regizorul Vlad Stănescu să o pună în scenă ? Probabil din imposibilitatea de a îi învinge. Teatrul a apărut ca o revoltă împotriva a tot ce e de nezdruncinat.
      Ce frapează este decorul care aproape lipsește. Scena este excesiv de mare, de multe ori întunecată, amintind de pântecele imens al balenei care l-a înghițit pe Profetul Iona. La început avem o bancă și o masă de culoare albă, mobilier ieftin de grădină.
      Când decorul se schimbă el este unul stradal în care doar vidul negru reflectorizat central ne subliniază în ce iureș brownian ne găsim.
      În biroul Agenției pentru Ocuparea Forței de Muncă butaforie la propriu și la figurat: blocuri de carton reprezentând dosare suprapuse - evident nerezolvate - așezate pe o masă din care la orice atingere se înalță nori de praf.
      Legătura cu modernitatea imediată este dată de telefoanele mobile și de tabletă. Le vor folosi doar tinerii, singurii care le înțeleg rostul.
      Mașiniștii sunt personaje în piesă ca în Tănase. Nu se trage cortina pentru a schimba decorul ci în semi-întuneric ei vin și deplasează pe role soclurile scenografice.
      Absența unui decor real ne permite să ne imaginăm propria casă și lume. Piesa ni se adresează individual conform teoriei operei deschise din Semiotica lui Umberto Eco. Nu există costume de scenă, actorii au venit cu îmbrăcămintea lor de zi cu zi: bermude, blugi uzați, cămașă decolorată. Poate ceva investiții să se fi făcut în ceea ce o privește pe actrița Gabi Munteanu, funcționara de la Forțele de Muncă - singura din altă lume. Ea e o păpușă barbie care din când în când iese din spatele biroului său și își expune întreaga înfățișare: creponată, fetișizată, scoasă din cutia de cadouri cu panglici multicolore. E atât de aranjată încât nu are ce căuta în realitate. Ea e birocrația însăși care își anulează funcționalitatea. Se apelează la vocile din off, fapt ce face economie de personaje (tatăl doctor, Ministrul Învățământului).
      Piesa e redundantă prin mesaj și prin urmare trebuie să fie concisă prin personaje. Fiind vorba de o școală de proști, ea va trebui să-și repete la infinit ideea - poate se prinde ceva. Un liceu întreg și încă din București, a picat bacul. Ceea ce nu e puțin lucru. La nivel național puțin peste jumătate l-au absolvit. Mereu se face trecerea de la individual la general. De altfel acesta este teatrul. Transpune în plan colectiv și exagerează ca să înțelegem ceva.
      Nichita Stănescu spunea că prima lege a artei este augmentarea: desenează un măr cât un perete și vei crea ideea de măr. Ca să înțelegem ce e prostia trebuie să o hiperbolizăm. Ce poate defini mai bine acest concept decât o generație întreagă ratată ? Dar dacă îmi aduc bine aminte a mai fost ,,The Lost Generation,, și în America și a dat cei mai buni scriitori.
      Devoalăm ușor că în spatele prostiei aparente stă de fapt profunzimea insurecției adolescentine. Tinerii nu au luat bacul fiindcă nu au vrut. Educația este în primul rând un proces volițional.
      Dacă elevilor nu li se imprimă dorința, ea nu sublimează în voința. Profesorii sunt niște ratați. Ei trebuie educați. Spre ei trebuie să se îndrepte procesul pedagogic. Dar lucrul acesta este greu de înțeles și atunci cei care au pâinea și cuțitul, cei care au puterea, dictează notele și calificativele. Și ei sunt profesorii. Și ca un apendice, Ministerul care îi conduce și îi acceptă.
      Elevii nu se pot revolta decât odată la 4 ani și o fac în mod pașnic întocmai lui Mahatma Gandhi.
      Culmea e că 4 ani de liceu înseamnă chiar un ciclu electoral. În această perioadă de formare adolescentul devine tânăr matur interior. El va căpăta dreptul de a vota. Pregătirea pentru viață este implicit înțelegerea democrației. Ce conducător ne alegem ? Cine ne va reprezenta ? Negativismul tinerilor este o nouă revoluție. Ea însă nu duce nicăieri și de aceea este mult mai tristă decât aceea din 1989. Ei își vor căuta la un moment dat, cu disperare, un loc de muncă, dar vor ajunge într-o instituție labirintizată kafkian.
      În vârful castelului e o mimoză - Gabi Munteanu - care nu știe decât să râdă excesiv ca o păpușă cu acumulatori. În final oferă soluția angajării avantajoase în urma afilierii la un partid a ocupantului postului. Elevul este rupt în două deoarece este tras și în partea opusă de către Președinta Comisiei de Bac - interpretată de actrița Maria Teslaru - care îi propune o afiliere contrară ca act de mulțumire pentru grațierea ministerială a respinșilor la bac.
      Dăruirea actorilor este totală fiindcă ieșirea din rol înseamnă stricarea piesei. Piesa e atât de reală încât devine imposibil de jucat. Trebuie trăită. A fost mai întâi trăită de dramaturgul Mircea M. Ionescu, cel care a scris-o și care a suferit enorm în viața lui, și care vrea ca măcar noi, să evităm furcile caudine ale exilului neimpus ci ales. Trebuie să rămânem aici, să facem o Românie frumoasă, așa cum a fost cea interbelică, unde valorile au preferat să rămână sau să se întoarcă după studii în țări străine.
      Sora lui Alexandru Mike Gheorghiu (precum vedeți dau numele real al actorilor și nu pe cel al personajelor deoarece am reușit să mă transpun) este livratoare de pizza în Italia și o face pe o diplomă de actriță adică pe un efort susținut și inutil. În zadar înveți dacă nu ești recunoscut ca valoare intelectuală.
      Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă nu e o instituție, e un personaj fantomă care nu poate cerne prin sita ei clisa educațională.
      Ministrul Învățământului nici nu apare deoarece el este și mai evanescent. Vocea lui răzbate în sală și îi răsună în minte Președintei Comisiei de Bac.
      Suntem în cantina lui George Orwell numai că anul nu este 1984, ci 2014. Ni se dictează ce să facem și cum să facem. Prin urmare avem de-a face cu o nouă dictatură, aceea a unei false libertăți mult mai cumplită decât cea dinainte deoarece ea nu permite revolta. Cum să te revolți când tu ești de vină ? Elevilor li s-a aruncat blamarea pe față. Ei nu au dreptul la replică, nici la contestație, nici la reevaluare.
      Alexandru Mike Gheorghiu a fost impertinent și a scris pe lucrarea sa exact ceea ce simte. Sinceritatea nu face parte din curiculă. Prin urmare trebuie desființat, exclus din sistemul educațional căruia nu i s-a supus. Sistemul este unul milităresc de tip Moș Teacă al lui Bacalbașa, însă soldații au personalitate, ei nu vor să lupte oricum și vor să-și trăiască propria viață, nu un facsimil impus.
      Muzica de cartier cu care începe piesa ne induce în eroare. Alexandru Mike Gheorghiu nu e un băiat de cartier, nu e un ratat. Nu e boss-ul unei găști. E un lider spiritual. E un John Lennon care își imaginează o lume mai bună. Fără granițe și fără catalog. El vrea să plece în Danemarca sau în Anglia nu pentru a rămâne acolo, ci pentru a se întoarce în România și a crea o Academie de Badminton. Ce înseamnă badminton ? Un sport ideal, pacifist, pe care soldații britanici l-au inventat în timpul colonizării Indiei, ca semn că pe ei puțin îi interesau armele.
      Mihai Rîpan joacă badminton pe scenă cu Alexandru Mike Gheorghiu și amândoi joacă bine, semn că au exersat mult piesa. Mihai Rîpan are și două bețe de țambal - întoarcerea la tradiții. Vrea să cânte Bach la țambal dar adulții nu îl înțeleg. Cum nu înțeleg nici rolul unei Academii de Badminton.
      Alexandru Georgescu - tatăl lui Al. Mike Gheorghiu alături de Maria Teslaru - Președinta Comisiei de Bac, privește siderat jocul sportiv și actoricesc al celor doi tineri prieteni. Maturii stau doi într-un balansoar - piesă clasică - dar acesta nu se mai mișcă deoarece personajele care îl populează sunt prea rigide. Se încălzesc cu băuturi alcoolice pe care președinta le acceptă cu greu, iar tinerii le dezavuează. Orice dar nu droguri - este motto-ul lor și au inclus și alcoolul în rândul substanțelor adictive. Ei se hrănesc doar cu fantezia lor, nu au nevoie de chimizarea la care recurg adulții.
      Boss-ul se îndrăgostește surprinzându-și prietenul cu astfel de trăiri. Mai important decât bac-ul, el trece examenul de maturitate spirituală îndrăgostindu-se, renunțând la atuurile de vedetă și spărgând gașca. Grupul nu rezistă dacă fiecare își găsește propria fericire în ceva profund și nepieritor.
      Alexandru Georgescu produce cele mai multe detensionări ale sălii prin râsul său homeric întotdeauna în momente proaste. El face transferul prostiei pe o punte ce trece de la cei blamați la cei care blamează. Prost nu e cel care nu ia un examen, ci acela care nu înțelege motivele pentru care nu l-a luat. Când prostia capătă proporții naționale, ea e de fapt supapa unei generații emancipate care nu vrea să mai respecte rigorile patului lui Procust.
      Soluțiile de evadare sunt multiple. Plecarea la munte cu iubita, într-o peșteră, din banii luați pe o bicicletă vândută, angajarea la o moară din Țăndărei printr-un proiect al Șomajului - și cel mai important învățarea pe brânci și luarea bac-ului cu o notă forte care să permită accesul în marile universități ale lumii.
      Nimeni nu pleacă de dragul de a pleca. Toți pleacă cu gândul de a se întoarce și de a reface România. De aceea discutăm de o gașcă. Nu e ideea tuturor tinerilor. E ideea acestor tineri în care ne regăsim și noi, indiferent de vârstă.
      Mircea M. Ionescu și-a scris viața în piesă. Dar a făcut-o extrem de subtil. El este personajul principal, boss-ul, care pleacă pentru a se întoarce, știind că îi va fi greu în străinătate și aproape imposibil la revenire. Brâncuși spunea: ,,V-am lăsat săraci și proști, v-am găsit și mai săraci și mai proști,,. Aici, la Est de Vest, lumea are alte reguli și a nu i te supune înseamnă a fi prost. Și Mircea M. Ionescu acceptă să fie prost. Și astfel se martirizează salvându-ne pe noi ceilalți, proștii declarați de sistem. Ne dă înțelepciune, sacrificându-se pe sine într-o noapte cu proști sub clar de lună. Ne întoarce la cuvintele lui Montesquieu: Orice prost găsește pe cineva mai prost care să-l admire și eșafodajul ierarhic al falselor valori din piesă e zdruncinat serios de această sentință. Ne explică faptul că nici familia, nici școala, nu mai sunt repere pentru o generație futuristă care găsește pe internet răspunsuri la toate întrebările. 
      Tragicomedia demolează școala de acum, blamează politica și redă teatrului statutul pe care la pierdut de multe ori prin piese proletcultiste.
      Teatrul ne spune adevărul, dar în așa fel încât la început ne face să râdem și apoi să plângem. După ce am râs și am plâns trebuie să ne apucăm de treabă. Adică să luăm bac-ul. Dar nu de la calafat.


Dr. Cosmin Ștefan Georgescu
Giurgiu, 21.09.2014

miercuri, 17 septembrie 2014

Piesa de teatru Echivoc - Cronică ambiguă

      Avanpremieră la Cronica Avanpremierei 

      
      Am început să citesc cronici imediat după terminarea spectacolelor. Să le citesc actorilor. Sunt un fel de preot de actori. Le pun patrafirul pe creștet și le citesc. O să o fac și la ,,școala de proști,, a lui Mircea M. Ionescu, viitoarea premieră a Teatrului Tudor Vianu din Giurgiu. În acest subiect sunt expert. Încep cu sfârșitul. Ca în unele piese.
      În acest step-up tragedy Raluca Botez mi-a plâns pe umăr. Mi-a udat cămașa. Și exact pe umărul vulnerabil. Eu cu călcâiele nu am probleme.
      I-am spus numai plânge. Eu dacă văd lacrimi de femeie sunt ca un taur care vede sânge. Nu mă mai omoară nici un matador, toreador și ce or mai fi. Dar nici eu nu îi omor. Nu am nimic cu ei. Cu ea am eu ce am. Cu cea care a plâns pe umărul meu. M-a nenorocit. Auzi și tu. De acum încolo când voi mai scrie o piesă de teatru lacrimile ei îmi vor săra și îmi vor concentra sângele. Că, dacă nu știți - eu nu cumpăr cerneală. Eu scriu ca Essenin. Cu propriul sânge.
      Raluca a bălmăjit și ceva din Shakespeare. Nu i-ar fi rușine. La anii ei. E prea mică. Ce știe ea de Shakespeare ? Crede că un Institut de Teatru gata o face Julieta sau Ofelia ? Nu... Să treacă printr-un divorț ca mine, prin niște trădări cum am suferit eu și apoi să scoată nasul în lume. Iar de plâns când i-o da voie Destinul. Ce dacă scria așa în text ? Ce dacă așa i-a spus domnișoara regizor Amalia Olaru ?
      Și de ce să plângă pe umărul meu ? Pe dreptul ? Mie mi-a paralizat brațul. Voi fi întocmai lui Cervantes - ciungul de la Lepanto. Dar el s-a luptat pe mare, cu turcii - singura bătălie redată de Velasquez - servilul pictor al Curții Spaniole. A fost prins, închis și a scris Don Quijote. Așa schilodit cum era. Cum reușesc să fac literele cu stânga mă apuc de scris.
      Vă aduceți aminte de Woody Allen regizorul asaltat de fani - unul i-a zis: ,,Vă rog, un autograf, pentru soția mea. Scrieți-i așa: Pentru Betty, infidelă și cicălitoare,,. Așa o să scriu și eu motto-ul acestei cronici:
,,Ralucăi plângăcioasă și pudică,,.




      Precizez încă de la început că această cronică nu va aduce lămuriri în privința piesei.
      Dumitru Solomon a vrut să destabilizeze planul ontic al Templului Thaliei. Motiv pentru care ne aruncă de la început într-o perspectivă inversă. Noi avem ca spectatori o viziune - dramaturgul și domnișoara regizor ne propun o alta.
      Giulia Ionescu se prezintă cu numele real. Și cu trupul ei. Semi-îmbrăcat. Este ea în carne și oase cum se spune. Și sâni și picioare. Nu e actriță. Se încurcă, face bâlbe. Pașii mari despică fusta. Nu știu dacă chiar totul e regizat.
      Derulează ca un papirus - semn al legăturii cu Antichitatea - afișul spectacolului. Noi l-am văzut și pe stâlpul Teatrului. Și prin oraș pe lângă anunțurile monocolore cu ,,Vând Păr,, și ,,Fac Puțuri,,.
      Dar ,,Surprise!,, - Afișul e prezentat invers. Giulia e prea teatrală aici și intră într-un rol din care ar fi trebuit să iasă. E surprinsă voit comic de această derulare inversă. Dar înainte vreme ca să revezi o peliculă cinematografică îi întorceai celuloidul și urmăreai cu plăcere scenele în mod retro.
      Deci frații Lumiere ar fi fost mândri de cabotinismul Giuliei. Ea e de fapt un Charlot feminin. Spre deosebire de el e îmbrăcată la patru ace deși tot pentru cei mulți și săraci profesează. Primul detaliu vestimentar - cămașă albă cu mânecă scurtă, decoltată, debutonată, cum zic francezii. Fusta neagră, pleznește pe coapsele svelte semn că s-a folosit minim de material pentru maxim de înzestrare.
      Afișul derulat invers e cheia piesei. Totul va fi pe dos. Nu accepți asta ieși din sală. Chiar și numele Echivoc are ultimele litere căzute. Nici măcar un cuvânt nu va fi în firea lui în piesa aceasta. Fiindcă la început a fost Cuvântul. Și suntem la început.
      Giulia a venit și cu un pupitru și un indicator. Are și ochelari. Amintește de profesorii medievali de retorică. În mod voit își strică dicția devenind sâsâită. Adică pedagogul care nu se învață pe sine, lupul moralist și ochiul care nu-și vede propria retină. Pe parcursul piesei indicatorul transcede în baghetă dirijorală. Giulia va deveni ea însăși maiestru al orchestrei. Când va renunța la rigoare și text va fi actriță. La început ea e regizorul care urmărește ad-literam desfășurarea scriptului. De altfel piesa își propune să te scoată din minți. Reia la infinit prologul care servește ca matriță pentru toate etapele scenice. Viziunile regizorale și atitudinile interpretative sunt diferite.
      Prin urmare piesa devine savuroasă fiindcă ne trece de la declamațiile antice la subtilitățile lui Stanislavski și ale lui Peter Brook.
      În reprezentație fiecare personaj are fațete multiple în ochi de muscă.
      Cristian Gheorghe - dramaturgul care nu a scris piesa - absurd ionescian - joacă totuși cu patos așteptându-l pe Godot care evident nu vine. Pe tricoul lui negru scrie cu alb (vor fi culorile piesei): Hamlet is dead. Aș fi adăugat cuvintele prietenului Mircea M. Ionescu deasemenea dramaturg: ,,For nothing...,,.
      Raluca Botez intră fulminant pe muzica peliculei ,,Pretty Women,, decibelizată. Ea e starleta bollywoodiană care devine în final Ingrid Berman a hollywoodului. De la părul strâns în cosițe împletite oarecum contrastant - prea liceean - cu diva ieftină din prolog se metamorfozează în femeie matură, de casă, care renunță la tocurile supradimensionate în favoarea mersului desculț. Rochia de la început albă cu buline negre ne amintește de arlechinul dintre cele două lumi - albă - imaginară, neagră - reală. Ridică mâinile războinic și revoltător, mișcare ce atrage coborârea acului pe patefon și periodic prin aceleași semne deloc discrete - muzica se întrerupe. Picioarele sunt ridicate exponențial și odată cu ele tensiunea publicului. Se așează fulgerător după baleierea catwalk-ului pe scaunul de lângă dramaturg ce-și savurează cafeaua lipsit de orice inspirație artistică. Picat în real detestă perorațiile Giuliei. Ce piesă ? Ce autori ? Ce actori ? Nimic nu există. Se aplică negarea negației. Dacă se joacă rolul unui dramaturg care nu a scris nici o piesă înseamnă totuși că piesa există. Prea complicat. 
      Actrița Raluca bea un pahar cu ceva (cred că era apă dar ne putem închipui orice - ea e o Alice într-o Țară a Minunilor deși Iepurașul de Martie lipsește). Când dramaturgul îi neagă existența prin simplul motiv că nu s-a învrednicit să o scrie, ea îi aruncă pe față apa pe care o ținea în gură - cea mai vulgară abluție.
      Varianta regizorală numărul 2: Apa să fi fost aruncată din pahar direct pe fața dramaturgului. Dar lipsea internalizarea ei, încărcarea cu feminitate și expulzia convertită în inacceptare pe fața indiferentului artist ce nu-i dădea viață. Ea e o Galatee inversată. E îndrăgostită de sculptorul Pygmalion, îi cere existența prin creație.
      Cristi e Demiurgul. El poate crea lumea din nimic fiindcă atâta vreme cât nimic nu a fost scris, nimic nu există. Aceasta e părerea regizoarei Giulia și actriței Raluca. Dar dramaturgul știe falsitatea scrisului și pledează pentru real.
      Nu tot ce se joacă e real și nu tot ce e real se joacă.
      ,,Echivoc,, - etimologic înseamnă egalitate. Planurile sunt ambigue tocmai fiindcă sunt echipotente. Când totul e egal alegerea își pierde forța devenind simplă preluare aleatorie. Actorii au roluri foarte grele, sunt fiecare dramaturg, regizor, actor și public și om din afara Teatrului care nici măcar nu e public. În ziua de azi e o piesă eficientă. Minim de interpreți, maxim de personaje. Management excelent. Unde mai pui că apelează și la public. Dezvoltare pe orizontală.
      Problema piesei e că niște actori care încearcă să atingă excelența au indicația regizorală de a juca foarte prost. E fișa postului. Viața bate teatrul. Până acum știam că bate filmul - și înțelegeam. Filmul e un ecran. Vocea e în boxe. Totul e fals. Dar teatrul ? Ca să ne convingă că e real actorii se plimbă printre noi, prin public. Piesa a fost montată, de fapt demontată de către tânăra regizoare Amalia Olaru în premieră națională la Cafeneaua Artiștilor a Teatrului Tudor Vianu din Giurgiu la data de 16 septembrie 2014 reprezentând deschiderea stagiunii teatrale. Actorii îți intră în suflet, îți respiră aerul, se uită în ochii tăi. Vorba lui Marin Sorescu: ,,Liniște, ne privim în ochi,,. Ei numai liniște nu fac. Mă refer la sufletele noastre. Parcă suntem pe Titanic. Tangaj total. Și după ce ne conving că sunt întocmai cum îl descria Nichita pe Eminescu - ,,vii pipăibili cu mâna, îmbrăcați în ștofă,, - ni se cere în genunchi să uităm că ei au trăim înaintea noastră. Că ei știu totul. Ei nu se vor gnostici. Sunt Dumnezei. Fac Lumea din nimic. Fiindcă piesa nu are decât mesaj, idee pură ca în Platon. Gravitează în vid formându-și propria masă accelerată. Semnalul e că teatrul se face din neant. Nici măcar pământ și apă nu ai. Trebuie să le faci tu. Ca în Heiddeger. Dacă nu știi rămâi la începutul Lumii. Întroglodit. Un sălbatic. Într-o lume computerizată. ,,Echivoc,, renunță la măștile atât de apreciate de Dionissos și de Comedia del Arte. 
      Raluca Botez chiar se dezbracă. Până la nivelul decenței furoului. Adică al minimei rezistențe. E în dress și ne dresează și pe noi. Nu are pantofi. Ei erau din altă scenă pe când avea veleități de divă. Melodramoleta e în oglindă inversă față de ,,Pretty Women,,. Filmul cu Julia Roberts duce la un happy-end siropos. Echivoc se termină banal dar realist. Cei trei stau pe scândura scenei. Nimic glamuros. Sunt obosiți. Epuizați. Au renunțat la teatru. Profesia lor. Au ales viața. Proastă alegere. Mai grav e că ne pun și pe noi să decidem. Plimbându-se printre mese, luând loc lângă noi. Intervievându-ne cu un microfon mobil ce creează ideea de fals comunicațional (noroc că la un moment dat îl înghit). De fapt părtașii unui testament. Teatrul moare. Noi îi vom fi moștenitorii legitimi. Nu legali. E diferență. Aici nu sunt legi. Aici nu e nimic. Suntem în creuzetul formării. Cabotinajul actorilor e perfect. Sunt stupizi fiindcă așa vor să fie. Ca Stan care înghite cuiele când vrea să-i spună lui Bran în ce stinghie să le bată. Viața e ridicolă și comică în același timp. Ca o piesă de teatru în care Shakespeare spune că dragostea e animalul cu două spinări. Aici e cuprinsă și metafora lui Aristotel - dragostea e un singur suflet în două trupuri... Dar Shakespeare se adresa publicului. El avea nevoie nu neapărat de oameni care să-i plătească biletele: nu avea datoriile lui Balzac, ci de oameni care să-i înțeleagă piesele și nu doar să fie prezenți în stal ca la dramaturgul Curții Victoriene.
      Fragmentele din Shakespeare sunt suave: Ce vedem dacă lumea e altfel decât pare ochiului ? Ce se țese în fața noastră e vis ? 
      ,,Hamlet is dead,, e o sintagmă ireală chiar dacă e scrisă pe tricoul dramaturgului. El vrea să renunțe la clasici dar îl bântuie operele lor. Shakespeare nu va muri fiindcă el a trăit. Scrisul pentru el a fost o altă formă de a respira. Pirandello e al doilea invocat. Personajele lui își caută autorul. Interpreții din Echivoc ne caută pe noi. Nu au nevoie de autor. Ce, viața are regizor ? Îl are pe Dumnezeu și e de ajuns. Cum spunea la Avanpremieră domnul Marian Damian - profesor de Educație Fizică și Sport și antrenor de atletism în Giurgiu.
      Legătura dintre muzică și teatru e una proastă, a surprins-o și Giulia care la fiecare rostire semeață a dramaturgului Cristi cade în mâini pe claviatură ca Toulouse din Pisicile Aristocrate Pariziene. Ori muzică, ori teatru. Dacă le faci pe amândouă e musical, adică nu e nimic. În afară de muzică totul e tăcere. Și fiindcă nu putea păstra tăcerea dramaturgul perora.
      Întrebările puse de actori publicului sunt existențiale. Cum ne cheamă ? Adică ce nume lăsăm ? Cum îl cheamă pe Sfântul Protector ? Ce facem într-o zi ? Trăgând linie într-o viață înfăptuiești ce realizezi într-o zi. Totul e repetitiv și liniar. Ce-am face dacă Lumea s-ar sfârși mâine ? La întrebarea aceasta Constantin Noica a replicat: Îți răspund poimâine. Era în vârstă. Înterogația Îl subminează pe Dumnezeu și dacă dai răspunsuri apocaliptice ești pierdut. De ce vă temeți ? Chestiunea asta mi s-a pus și mie la avanpremieră și am răspuns: ,,Mă tem de purici - sunt prea mici,,. Acum aș adăuga - mă tem și de vise - sunt prea mari. Am fost întrebat și cum mă cheamă. Am răspuns Cosmin. Am intrat în realitate. Dacă ce scrie pe buletinul de identitate poate fi o realitate. La întrebarea ce profesie am aș fi răspuns: ,,Șomer, fost dramaturg, fac curs de reconversie profesională, dulgher, matrițer, prelucrător prin așchiere pentru decoruri teatrale. Se caută. 

      O frază importantă a piesei: ,,Să iasă actrița, să intre personajul,,. Persoana în Biserică înseamnă chipul, fața. Aici devine luminat. E Schimbarea la Față. Adio, Teatru! Adio, Măști! Adio, Arme! - știa Hemingway la ce renunță. Urcăm Taborul. Sigur Iisus e acolo. Și va fi mereu.

       Giulia m-a întrebat ce aș face dacă Lumea s-ar sfârși mâine. I-am răspuns: ,,Dragoste,,. Și nu am jucat teatru. Ea a surâs. I-a dispărut tracul formal al jurnalistei debutante. A interpretat excelent. Dar dacă a vorbit serios. Trebuia să-i iau numărul de telefon. Lumea aceasta e din ce în ce mai instabilă și se poate sfârși oricând.


Dr. Cosmin Ștefan Georgescu
21.09.2014

duminică, 14 septembrie 2014

Colegiul Ion Maiorescu - Troia giurgiuveană (versiunea integrală a unui discurs prescurtat)





Onorată audiență,
Vă solicit doar trei minute de atenție și unul de aplauze. M-am îmbrăcat în uniformă fiindcă așa mi-a spus mama și am ascultat-o, doar mi-e mamă și profesoară maioresciană...
      Prea Sfinția Sa Episcopul Ambrozie al Giurgiului ne-a amintit frumoasele cuvinte ale lui Creangă: ,,Copilul e copil să se joace, calul să tragă și preotul să citească,, - dar să citească cele sfinte și cele cu suflet scrise.
      Spun și eu că primele manuale școlare au fost la noi ceasloavele cu care Creangă, copil fiind, nu a prins doar muște ci le-a deprins slova, pe care a transformat-o apoi într-o biblie din Moldova Țicăului - Amintirile din copilărie.
      Domnul Viceprimar Alexandru Vladu întreba unde sunt consilierii. Sunt aici, pe aceste trepte spre intrarea în cancelarie și unul din ei sunt eu.
      Doamna preoteasă în iie înflorată oferind icoane distinșilor invitați spunea că mulți liceeni formați aici au ajuns în America. Acum, America a venit aici. Prin această festivitate ținută pe un gazon ce amintește de acela al Casei Albe, păstrând însă splendoarea antică a Grădinii lyceumului atenian.
      Domnul Director Ion Dincă, sărbătoritul zilei, la cei 84 de ani, directorul pe viață al Colegiului, amintea de tradiție, de zămislirea în 1869 a Colegiului.
      Dacă privim din curtea interioară, Colegiul e o cetate, înconjurat din toate părțile de ziduri. Este o biserică imensă cu pronaos și naos descoperite Cerului. Acoperișul de șindrilă a căpătat aripi și s-a înălțat ca în poeziile Anei Blandiana și ca în mitul lui Icar ce nu va mai muri.
      Deschis spre Dumnezeu, acest spațiu virtual și real de o potrivă, al existenței noastre adolescentine, dobândește accesul la eternitate, chiar dacă clopoțelul sunând subit transformă veșnicia în geometrie.
      Frasinul a dat muguri din nou și a devenit platan într-o evoluție a speciilor.
      Cetatea Tebei s-a construit cântând. Zidurile se ridicau singure pe acorduri muzicale. Așa s-a întâmplat și acum, unde preget de câteva luni, echipa de constructori a ridicat spre cer năzuințele noastre.
      Elevilor prezenți, și elevi suntem cu toții indiferent de vârstă, atâta timp cât vrem să mai învățăm ceva, le spun că acest Colegiu mirific este Cetatea Troiei asediată de rău, de pericole, de dușmani. Înăuntru suntem ca în amniosul matern cum ne învăța profesorul de filozofie Marian Stavarache.
      Același Socrate al nostru m-a întâmpinat în acestă dimineață cu următoarele cuvinte: ,,Nu am dormit toată noaptea, ți-am învățat Imnul pe care l-ai scris pentru Colegiu. Noroc cu memoria afectivă...,,
      Cât vom fi în Cetatea Troiei - cât vom fi liceeni, vom fi în protecția obscură a anonimatului formării noastre. Cum vom ieși de aici vom da însă piept cu dușmanul și vom intra într-o viață dură și nedreaptă.
      Homer, incendiind Troia, grec fiind, a dat victoria versatilului Ulise. Dar a lăsat o speranță în cutia Pandorei și troienilor.
      Eneas a fost supraviețuitorul. El a plecat din Troia în flăcări purtând pe umeri trupul bolnav și rănit al bătrânului său tată. Mergem spre cuceriri ducând cu noi trecutul de care nu ne putem despărți și pe care nu trebuie să-l abandonăm oricât de greu ar fi.
      Tradiția provine etimologic din cuvântul latin trado=a trăda. Această trădare o propun politicienilor prezenți aici - trădați demn în favoarea trecutului, întorcându-vă la valorile eterne și nepătate. Tradiția ne dă puterea și ne leagă prin fire invizibile de tot ce s-a trăit cu adevărat până la noi.
      Eneas nu a fost un învins, ci un învingător, fiindcă el a ridicat în altă parte, pe alt țărm, o nouă cetate mai puternică și mai înfloritoare pe care a numit-o Roma. Acesta este rolul maiorescienilor. Să plece în lume, zburând cu propriile aripi și să poposească pe țărmuri virgine unde să ridice minunate fortărețe ale spiritului și credinței.
      Doamna Ecaterina Andronescu, Rector al Universității Politehnice București v-a afla cu surprindere că și eu am studiat Politehnica învățând pe băncile acestui parc educațional și amestecându-mi cursurile de medicină cu acelea ale politehniștilor, ingineri hotarnici. M-am închinat în biserica Sfântului Cinci, biserică pe care doamna Rector a păstorit-o alături de Prea Sfințitul Episcop al Giurgiului Dr. Ambrozie, pe vremea când era Vicar Patriarhal.
      Sfântul Cinci e Sfântul Grigorie într-o hagiografie studențească și poartă acest apelativ din cea mai fierbinte rugă a studentului - să treacă cu nota minimă examenul.
      Viața însă va pretinde note mai mari și vor trebui invocați și alți Sfinți.
      Domnul Deputat Nicolae Florian, cu o investiție financiară importantă în reconsolidarea Colegiului a vorbit puțin și a făptuit mult. Cred că am de învățat.
      Domnul profesor Gigi Oprișan - Inspector Școlar al Județului Giurgiu și-a ținut discursul coborând treapta de marmură pe care nu a dorit-o ca soclu, preferând să se înalțe prin sine. A cerut Binecuvântarea Prea Sfințitului pentru a-și asuma preceptul: cei din urmă vor fi cei dintâi, și a primit Binecuvântarea.
      Cu adevărat ultimul însă, am fost eu, chiar și fără Binecuvântare.
      Domnul Primar Nicolae Barbu spunea că se oprește din mulțumiri pentru a nu deveni politician. Eu îmi permit să fiu și să vă spun cuvintele lui Napoleon Bonaparte. Profit aici de prezența doamnei Directoare Mirela Delea, profesoară de limba franceză și am să le rostesc în original:
Le grand orateur du monde, c'est le succes - Cel mai mare orator al lumii, este succesul.
      Toate discursurile de azi au fost frumoase fiindcă au avut în seva lor sâmburele nealterat al victoriei. E greu să spui ceva când ești învins, ușor se înalță odele reușitei.
On gouverne mieux les hommes par leurs vices que par leurs vertus - Oamneii se guvernează mai bine prin viciile decât prin virtuțiile lor.
      Ceea ce s-a reușit astăzi a fost guvernarea nu prin pâine și circ, adică prin îmbuibare și spectacol, ci prin înălțarea unui edificiu al științei și artei, al pedagogiei, care înseamnă instruirea copiilor, ce rămân copii până la vârsta lui Brâncuși. S-a guvernat prin virtuți chiar dacă ele sunt greu de acceptat, necesitând stropi de sudoare ai frunții - roua minții - și ai trupului întreg - sânge transfigurat în efort.
La haute politique n'est que le bon sens appliqué aux grandes choses - Politica înaltă nu e decât bunul simț aplicat lucrurilor mari.


























































































Dr. Cosmin Ștefan Georgescu
13.09.2014
Colegiul Național Ion Maiorescu din Giurgiu