sâmbătă, 30 mai 2015

Critică de artă plastică



Critică de artă plastică

Expoziția de pictură - Flori în fel și chip a Doamnei Profesoare Elena Cioclu, artist plastic, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România



Giurgiu, 30 mai 2015, Galeriile de Artă Silvia Grosu-Jelescu de lângă Turnul cu Ceas

        Pictura reprezintă modul de a reda pe hârtie, pânză sau pe un perete, spațialitatea. Aparent, se pierde cota, a treia coordonată a sistemului cartezian, dar ne rămân abscisa și ordonata.
        Doamna Elena Cioclu reușește nu numai să recâștige cota, dar găsește noi axe proiective plasându-ne într-un spațiu infinit mai generos decât cel real.
        Mitul că Homer era orb a fost bine întreținut în primul rând de greci care l-au zeificat. Cum despre autorul Iliadei nu se știe nici măcar unde a trăit – și-l revendicau șapte cetăți ionice – e greu de spus în absența oricăror date biografice că poetul epic nu vedea. Legenda provine din faptul că i s-a suspectat posesia unui ochi suplimentar în spatele frunții, ochi pe care și-l dorea atât de mult Nichita. Doamna Profesoară Elena Cioclu are fără îndoială acel ochi, pe lângă ceilalți doi fizici care îi sunt – așa cum spunea Leonardo daVinci – ferestrele sufletului”.
Dar această superbă metaforă a autorului Giocondei trebuie întregită de cuvintele pe care tot el le-a scris dar care de multe ori sunt omise: „Sufletul este robul trupului și din această încătușare nu poate ieși decât prin lumina ochilor”. Doamna Elena Cioclu iese cu tot sufletul diafan al domniei sale prin emergențele palpebrale. Descoperă astfel în afara sinelui, ceea ce poseda de mult, ca în căutarea divinului cunoscut, speculat de Blaise Pascal. Pătrunde într-o lume a florilor, adevărate Câmpii Elisee de care numai legendarii eroi scandinavi au parte. E ceva ce coboară din muzica lui Wagner în mult mai duioasele „Impresii din copilărie” din Livenii lui Enescu. Micul Jurjac se joacă printre flori ca un înger transcendent în propriul său univers. Doamna Elena Cioclu este martora acestor evenimente mirifice și le consemnează cu voluptate și candoare în acuarelă. Această tehnică reprezintă etimologic și practic dizolvarea unor vopseluri în apă. Dar doamna Elena Cioclu în mod paradoxal, concentrează pigmentul, dându-i valențe afective suplimentare și conotații paradisiace. Apa pe care o folosește este sânge esenian, sudoare herculiană și lacrimă afroditică. Altfel nu ne-am putea explica cum din banalitatea unor flori de câmp se obțin reverberații cosmogonice. Lumea e creată din nou de artistă cu harul unui Hesiod feminin. Nu are nimic din ambiția noului, ne dezvăluie lucruri eterne care au devenit vetuste numai ochilor obnubilați de stereotipia unei realități într-o falsă schimbare în fapt supusă unei monotonii neheraclitiene.
Culorile folosite sunt vii fiindcă sufletul pe care ni-l dăruiește este cea mai profundă pulsiune cu care artista a fost înzestrată. Irișii galbeni, departe de a exprima gelozia maurului, sunt mai degrabă simbolul unui leu cu gura deschisă din ancestralitatea haitiană a lui Gaugain. Magnoliile au dublă reprezentare, într-un tablou ne apar cu ram întreg, iar altul e focalizat pe o singură floare. Este diferența de perspectivă la care ne îndeamnă să fim părtași.
Întocmai lui orfeu ne întinde mâna și ne îndeamnă să-i urmăm pașii pentru a ieși din Hadesul platitudinii lumești. Evident, artista nu se uită în urmă, știe că o însoțim, ne simte mâna caldă, dar privirea nu ne-o poate vedea. Ea este aruncată pe simeze întocmai ca în metafora argheziană în care atunci când citim, razele vederii devin albine ce se așează pe litere.
Terasa cu flori este o imagine detașată, este planul cel mai îndepărtat al privirii autoarei, alegând între zenit și nadir, linia de mijloc a orizontului imediat. Picturile sunt de detaliu. Nu știm în general de unde sunt acele vaze care au obligatoriu gura cupei plină de flori dar pe masă există o floare căzută, semn al pierderii prin abundență, a imposibilității cuprinderii totale într-un infinit floral prea darnic vederii noastre.
Exuberanța florilor ne trimite la entomologia eminesciană care preamărește ființele dispuse în roiuri de albine și armii de furnici. Florile gingașe își asigură și ele supraviețuirea prin număr și se definesc ca legiuni. Sunt legiuni angelice, catifelate și parfumate, care nu cunosc arta războiului sau a împotrivirii. Suntem în plin blandianism: florile sunt lipsite de apărare, ele nu pot fugii și nu se pot ascunde. Doamna Elena Cioclu cu un stil pictural plin de forță și suavitate folosește microscopul orientat invers privind nu prin ocular ci prin obiectiv. Ceea ce vede este propriul ochi răsfrânt în floare. Anemonele albastre, albe și roșii reprezintă florile efemere ale vântului, dar înainte de orice, sunt florile lui Adonis. Ele au înflorit când iubita sa, Zeița Afrodita, a alergat desculță prin pădure și însângerându-și picioarele, a ajuns la protejatul său sfâșiat de mistrețul lui Ares. Doamna Elena Cioclu redă în culori diverse aceste flori ale pasiunii trecătoare fiindcă Adonis și Afrodita s-au iubit nelegitim și ceea ce e mult mai grav, au încercat să unească un muritor cu veșnicia unei zeițe. Faptul că nu le-a reușit este evident, dar ceea ce rămâne este dragostea lor transpusă în efemeride, flori trecătoare, pe care natura ni le oferă cu obstinație anual. Doamna Elena Cioclu le dăruiește atemporalitatea și astfel pactizează Cerul cu Pământul, îl înfrânge definitiv pe Ares și deschide Porțile Păcii. Fiindcă Open Doors nu e numai o întâlnire între artiști plastici ci o poartă a paradisului dincolo de care Plotin a avut curajul să contemple.
Ovidiu exilat la Pontul Euxin se tânguia într-un vers care nu făcea decât să-i ofere puterea celui mai pașnic poet provenit din cel mai războinic Imperiu:  „Vino, Iubire, fiindcă numai în Cetatea ta va înflori Pacea!”.
Azi Pacea a înflorit în Galeria de Artă din Giurgiu. În curând va cuprinde întreaga Cetate și Lumea. Totul e ca oamenii să privească ceea ce picturile doamnei Elena Cioclu etalează și ascund în egală măsură: frumusețea imediată a florilor cu care din păcate ne-am obișnuit să trăim, anost și nespiritual.
Florile au devenit pentru mulți un fel de legume pe lângă tarabele cărora trecem nepăsători fiindcă nu suntem înfometați de frumos. Mircea Eliade observa că profanul a înghițit sacrul. Sațietatea noastră estetică e una din cele mai grave maladii ale spiritului și ea se tratează prin artă. Doamna Elena Cioclu își definește un tablou drept Șoapte ale florilor” semn că întocmai lui Brâncuși nu își reduce reprezentația la o singură dimensiune. Avem nevoie de toate cele cinci simțuri pentru a decripta înțelesul profund al unuia singur. Apropierea tangențială de simeze ne permite experiența lui Wittgenstein care vedea peliculele cinematografice numai din primul rând. Totul venea spre el, sonor și imagine, într-un ropot cascadat ca al trenului fraților Lumiere. Rezultatul e copleșirea în flori ca în fânul din Ardeal dar și extazul atingerii vizuale a unui singur ram înflorit ca în budismul indian.
Suntem prin urmare martorii ecumenismului spiritual al unei artiste de excepție, doamna Elena Cioclu, și însoțirea artistei de către noi, amatorii - în sensul iubirii de frumos dar și al diletantismului - creează un alai reverberator și prolific în care adepții și prozeliții nu se recrutează ci se atașează vocațional și volițional într-un pandantiv cromatic de o frumusețe speculativă și naturală. Suntem flori într-un buchet infinit, necules încă de pe pajiștile unei lumi ce se poate salva numai prin arta pe care ea însăși o creează.

Dr. Cosmin Ștefan Georgescu

sâmbătă, 23 mai 2015

Cronică teatrală - Didina și Emil



Cronică teatrală
Didina și Emil
(Piesă de A. D. Hertz în regia lui Remus Găină)




Primăvara Culcurală Giurgiuveană. Ateneul Nicolae Bălănescu din Giurgiu, 22 mai, ora 19:00, piesa „Didina și Emil” de A. D. Hertz în regia lui Remus Găină. Trupa de teatru „Octogon”. Ultimul eveniment al maratonului cultural vernal. Finis coronat opus. Îmi pare rău că nu mi-am pus conferința medicală sâmbătă, 23 mai.

         Publicul

         Cald, animat, pulsatil. Prezență numeroasă a copiilor. Aici mă includ și pe mine. La balcon, o clasă întreagă a făcut galerie. Să fi avut 7-8 ani. Fiecare cu o floare în mână pe care la sfârșit a dăruit-o profesorului de înot Marian Damian. Stângăcia copiilor pe scenă a făcut toți banii. Stăteau cu florile în mână ca îndrăgostiții lui Marin Sorescu care nu știau când să le ofere. Aplauzele îi bulversau. Nu erau obișnuiți cu ele. Cred că la fel se întâmpla și cu actorii, care în viața de zi cu zi joacă altceva și nu e mereu prezent un public să îi aplaude. De altfel, aceasta e diferența dintre existență și teatru. Ce trăim se petrece într-un anonimat sfidător, într-o indiferență colectivă ce ne condamnă la un adinamism spiritual. Doar cei puternici rezistă. Un gest discret al regizorului Remus Găină, și privirea caldă a celor două actrițe, Cătălina Sfetcu și Ana-Maria Trăsnea, i-a făcut pe copii să ofere darul floral lui Marian Damian, sărbătoritul de peste două zile. Fiindcă azi sărbătoriți au fost toți. Copiii de pe scenă, și mă refer atât la cei cu flori cât și la cei care au interpretat piesa, fac parte din recuzita obligatorie cu care trebuie să pornim în lume. Acolo erau Nică, Tom Sawer, Mogli. Oamenii mari din sală s-au simțit copleșiți de simplitatea unui gest uitat: oferirea de flori pentru recunoașterea valorii pedagogice și artistice care până la urmă sunt una și aceeași. Ni s-a predat o lecție de teatru dar în subsidiar ne-a fost livrat un curs de viață, ediție prescurtată, vorbită.

         Subiectul piesei

         Tip Beaumarchais. Totul pornește de la spargerea unui geam. Secvența seamănă cu aceea din „Idiotul” lui Dostoievski în care presiunea crește atât de mult încât se ajunge la ebuliție și vasul se sparge. Aici Prințul Mușkîn e Marian Damian. El sparge, cu un obiect contondent, fereastra propriei sale case. Nebunia e perfectă respectând definiția lui Șalom Aleihem: „nebunul nu sparge doar geamurile altora”. Prin această efracție piesa iese în stradă. Devine publică întocmai pelegrinările artistice prin urbe ale Commediei dell’arte. De partea cealaltă a geamului e cineva care aude. Dar nu e suficient să auzi. Trebuie să și înțelegi. Și mai mult, să și acționezi, să te implici. Figurantul anonim pătrunde în piesă. Nu pe geam, ci pe ușă. Devine personaj. E reprezentantul nostru, al publicului. Deși vine din direcția opusă. Auditoriul îi va fi până la capăt fidel. Cum poți să tratezi un alter ego decât cu venerație ? Acest străin camusian intră în viața de cuplu a avocatului Emil Strâmbeanu (nume ce reprezintă înclinarea balanței justiției) și mediază conflictul acestuia (evident amoros) cu soția sa, Didina. Emil (Marian Damian) sosise dimineața acasă invocând o scuză de-a dreptul filozofică: „Nu vin la oră exactă că doar nu sunt tren”. L-ar fi invidiat și Zenon din Elea pentru această aporie împotriva mișcării. Surprinde intransigența Didinei (Cătălina Sfetcu). E prima dată când soțul ei greșește. De ce atâta lipsă de clemență ? E clar că arealul confabulativ al femeii e germinativ. Cupa suspiciunilor se umple cu picătura primei fapte. Aici îl susținem pe Emil. Cât de gingaș ținea el pantofii în mână îndreptându-se pe vârfuri spre papucii silențioși… Marian Damian realizează comicul prin grandoarea trupului în opoziție cu infantilismul gesturilor. Didina nu doarme și noi știm asta (nu numai din piesă). Femeia veghează cu atât mai mult cu cât e și soție. Cum ar dura altfel un cămin supus tentațiilor lui Calypso și Circe ? Ulise, cel care se întorcea din proprie voință la Penelopa ce îl aștepta în Itaca a dispărut de mult. James Joyce i-a mai împlântat un pumnal în inimă prin psihanaliza redusă la un ciclu nictemeral. Dacă Ulise câștiga timp pe insulele Nimfelor pentru a se separa de firea sa războinică și a-i da răgaz Penelopei să rezolve problema pețitorilor, Emil și Didina nu profită de clipele ce îi separă ci le transformă în vulcan vitriolic.
Traian Chiripuricescu (Gabi Caraconcea) are un nume atât de greu încât și-l uită în mod constant pe parcursul piesei și doar în final când e rostit în cor de actori ne demonstrează că e de fapt leitmotivul wagnerian al întregului edificiu. Intrusul pare că vrea să-l ajute pe Emil dar în realitate el se instalează cu soție cu tot în casa avocatului. Este aici parabola celui care scăpându-i pe toți la procese, nu se poate salva pe sine. Pentru a nu părea ieșită din minți, Didina mai are un partener de investigație: fratele său, detectivul particular și fost judecător Pintenaru (amintind de cocoșii sfredelitori), întruchipat în Remus Găină. E aici conflictul dintre cel care dă sentința și cel care pledează cauza. Fiecare are dreptatea lui. Soția lui Traian (Ana-Maria Trăsnea) pe numele ei de scenă, Olga, bineînțeles că nu are acte maritale cu salvatorul onoarei pierdute – ambii fiind ființe stradale. Numele lor nu sunt reale. Existența lor este însă autentică. Asta îi face să fie personajele cele mai vii ale piesei în opoziție cu răceala imobilă a cuplului cu forme legale. Nu este o piesă împotriva căsătoriei ci una care combate rutina vieții de familie, perimarea dragostei într-un univers domestic, plat și anost. La întrebarea: „Cui îi e frică de Virginia Wolf ?” răspunsul e aici: „Tuturor celor căsătoriți”.
Insistențele detectivului particular de a căuta adevărul sunt zadarnice deoarece singura lui aliată, Didina, sora lui, îl trădează cu sânge rece, când amorezată de Traian, acceptă falsul de dragul continuării idilei. Totul se termină cu bine, fiecare se retrage în lumea lui și ordinea inițială e restabilită. Suntem din nou antedeluvieni.

         Costumele

         Clasic elegant, stil Haute Couture. Chiar și Olga, întruchiparea frivolității, într-o rochie roșie cu nasturi negrii nu ne trimite în vulgar ci în ludic. E un naturalism combinat cu manierism. Bărbații au o alură sobru-romantică trecând printr-o linie clasică. Cu excepția detectivului, bărbații poartă haină, vestă, eșarfă, iar străinul are și un barbișon ce îl plasează în lumea teatrului de secol XIX. Pare revoluționarul propriilor sale idei. El are și ceas de buzunar cu lanț și capac și îl deschide din când în când, nu din dorința de a știi cât indică ci mai degrabă pentru a se convinge că prezența lui în „Casa Păpușilor” se prelungește. Avea dreptate Henrik Ibsen când spunea că femeia e păpușa propriei sale vieți: purtată în brațe de părinți, manevrată apoi de soț, în cele din urmă dăruită propriilor ei copii. Didina salvează onoarea feminină întrerupând acest ciclu de reîncarnări și obținând Nirvana. O ajută firește și Olga, care nu e stupidă deloc atâta vreme cât își atinge toate scopurile.
Cătălina Sfetcu se îmbracă elegant chiar în mediul domestic semn că femeia zilelor noastre s-a emancipat și a renunțat la șorț și capot. Are un superb desous alb mătăsos cu trandafiri roșii aprinși în genul acelora pe care îi va primii la sfârșitul reprezentației. Mai târziu când își face apariția Traian, Didina se îmbracă în albastru, culoarea speranței, lăsându-i Olgăi roșul indecent dar atât de provocator. Tocurile sunt la ele acasă deoarece picioarele le permit și o spun din perspectiva rândului al doilea al sălii.
Detectivul este mai degrabă un Colombo decât un Sherlock Holmes având un trench profesional și o pălărie gen comisarul Moldovan – mult mai edificatoare față de șepcuța cadrilată și pipa londoneză.

         Decorul

         Interior aristocrat extins din dormitor în living și budoar, semn că o casă e o viață în desfășurare. Tronează radioul din vremea lui Mihail Sebastian, cel care nu se putea despărții o clipă de concertele transmise de la Ateneu. Singurul care îl apreciază e Chiripuricescu, care chiar îl repară cu o șurubelniță. Tehnica îl ajută în cucerirea Didinei. Și pe lângă arta lui masculină apelează și la cea muzicală. Cei doi dansează pe melodii de altă dată care nu puteau fi redate decât de un radiou de pe timpuri, un fel de patefon sentimental. Muzica e atât de bine aleasă încât ne înmărmurărește așa cum în alte scene rămân imobilizați actorii care nu dansează. Ești viu doar dacă vibrezi la acordurile muzicale. Altfel, întocmai Meduzei, arta te poate împietri. În casă nu există ceas, piesa e ieșită din timp. E eternă. Banalitatea vieții de familie întreruptă de frivolități externe l-a învins de mult pe Chronos.
Să nu uităm telefoanele. Cele mobile au fost închise sau date pe silențios așa cum ne-a indicat vocea din off a lui Remus Găină înainte de începerea piesei. Introduse de Holban în literatura noastră sunt prezente și în teatrul mondial unde Cocteau face un adevărat monolog care se termină tragic prin înfășurarea firului în jurul gâtului vorbitor. Aici telefoanele sunt inofensive dar nu nevinovate, atâta vreme cât rezolva intriga printr-o minciună. Din camera alăturată, cu acordul celorlalți, Traian îl păcălește pe detectiv pretinzându-se reprezentantul Poliției din Pitești și confirmând existența unui inexistent Chiripuricescu ca în existența nonexistentului la Heidegger. De ce acest complot final ? Fiindcă detectivul e personajul în plus, cartea de care trebuie să scapi la Popa Prostul. Și cum pe nimeni nu-l avantajează prezența lui, e sacrificat. Cui îi mai trebuie o fărâmă de adevăr într-o lume cu temeliile fisurate ? Dar se întâmplă ceva de ordin metafizic ca în Republica lui Platon: izgonind Adevărul din Cetate, piesa moare. Nu mai poate continua.

         Personajele

         Le-am lăsat la sfârșit pentru a crește tensiunea interioară a cronicii. Măcar atâta inovație să aduc și eu.

         Didina (Cătălina Sfetcu)
         Nume care amintește de iubita lui Eneas, cea care și-a dat foc în Cartagina fiind trădată de troianul naufragiat. Și Didina noastră e la fel de tragică dar nu vrea să arate. De fapt, trăind excesiv, devine ridicolă și comică. Poartă niște ochelari atât de mari încât amintește de stupidul admirator al Madonei din clipul cu mașina decapotabilă. Prin lentile ea vede o realitate vizibilă cu ochiul liber: soțul o înșală cu sânge rece, că doar e avocat și știe să pledeze. După ce îl  mustruluiește în debut își rezervă restul piesei unei iubiri inventate, ca pildă practică. Îl învinge pe Emil cu armele lui. Forțându-l să mintă, îl obligă apoi să regrete fiecare cuvânt. Tăvălugul minciunii e de nestăvilit. Emil se sufocă sub avalanșa pe care el a pornit-o. Didina putea fi perfecțiunea feminității dar o ratează îndrăgostindu-se de maleficul Traian, care la rândul său, multă vreme părea un samaritean. Amândoi sunt opriți din bunele lor intenții de dragostea ce se înfiripă între ei. Morala e de-a dreptul scandaloasă: nu poți fi bun și îndrăgostit în același timp. E clar, nu avem de-a face cu o piesă shakespeariană. Romeo și Julieta au murit de mult. Părul negru buclar al Didinei amintește de acela de abanos al Albei ca Zăpada. Atenție, tot din abanos sunt făcute și elementele de mobilier greu ce decorează casele scumpe. În acest interior găsim de toate, numai iubire adevărată, nu. E un strigăt de luptă al vechilor amazoane ce străbate întreaga piesă și dorința de matriarhat e contracarată periodic de un patriarhat picaresc.

         Olga (Ana-Maria Trăsnea)
         Prezență euforică, spumoasă, afrodisiacă, trezește instincte și pasiuni pe scenă și în sală. Interpretează fără greșeală rolul atât de delicat al stupidității feminine dublată de lascivitate și candoare credulă. În scena în care își dispută iubirea cu Didina, devine însă, leoaica tânără din poezia lui Nichita. Își schimbă foarte des poziția picioarelor intersectându-le cu privirile noastre. Nu are nici un fel de opreliști intelectuale în a întreba banalități care îi sunt explicate în șoaptă, lapidar, de chiar dușmana ei, Didina. Rimelată excesiv, aduce cu divele Hollywood-ului anilor  ’20 care nu au făcut carieră și au rămas starlete. E atât de ingenuă prin lipsa ei de comprehensiune încât surprinde prin reușitele amoroase. Publicul o îndrăgește fiindcă spre deosebire de celelalte personaje ale piesei, nu vrea să fie ceea ce nu este. Nu își depășește condiția. Se simte atât de bine în ea încât dă adevărate lecții de comportament firesc. Planează un puternic dubiu asupra faptului că și-ar fi petrecut noaptea anterioară cu Emil, dar evident nu ne putem antrena în ipoteze pe care însuși reprezentantul hotelului Royal le-a confirmat doar în urma unei plăți ilicite.

         Emil (Marian Damian)
         Este avocatul pledant în propria lui casă și evident nu este crezut atâta vreme cât perorează în oglindă. Face fețe-fețe ori de câte ori minte și ne întrebăm cum de o fi câștigat atâtea procese ? De fiecare dată când e depășit de situație, sparge un geam, trântește o ușă sau fuge în decor. E singurul care schimbă pantofii cu papucii și viceversa, semn al neacomodării dintre două lumi: privată și publică. Ține la onoarea lui de familist fiind un Trahanache care îl detestă până la capăt pe Tipătescu. Caragiale, mult mai fin, aduce latura creștină a iertării, îndulcind inima încornoratului dispusă să respecte în orice condiții ideea de soție și pe cea de prieten. Emil este captivul năvodului său cu minciuni și ca în Olimp este și etalat pentru a fi ridiculizat de toți zeii. Marian Damian interpretează rolul omului deznădăjduit imobilizat în propriile sale capcane, rănit de armele cu două tăișuri pe care le credeau unii direcționale. Dacă nu ar fi fost comic, ar fi fost tragic. E un Rege Lear care a pierdut totul fiindcă nu a știut să păstreze puținul ce i s-a oferit. Dar acel puțin era atât de sincer… Didina poate depune mărturie.

         Detectivul particular (Remus Găină)
         Prezența regizorului pe scenă nu e întâmplătoare. Sergiu Nicolaescu și Geo Saizescu aveau grijă să apară în peliculele lor. Se oferă astfel nu numai încredere echipei dar se și dă impresia autenticității. Dacă joacă chiar regizorul, e clar că e trup și suflet acolo, că îl interesează, că moare ca Moliѐre pe scenă. Detectivul e un Iago, nu acceptă nici o iubire. Le desface pe toate. E de fapt un Iago inversat. Luptă împotriva amorului încrucișat pledând pentru cel legal dar compromis. Nu are forța să stârnească gelozii dar inoportunează din plin. El e singurul care nu se dezbracă de trench. Nu renunță nici la pălărie. E mereu în fugă. Un Mercur cu aripi la pantofi. Un Ariel care deși nu a pus la cale furtuna, o întreține prin toate mijloacele.

         Traian Chiripuricescu (Gabi Caraconcea)
         Chiripuricescu ar fi putut să fie numele piesei. Bănuiesc că nu a fost ales din considerente de management artistic. Era prea greu de reținut și prea comic pentru a antrena lumea spre teatru. „Didina și Emil” e latin, clasic, sobru, ascunzând în fapt Calul Troian al comediei. Dar numele de Chiripuricescu inventat de Emil e atât de straniu, de nereal, încât stârnește Didinei suspiciuni mai mari decât numele de Ionescu, varianta laică confirmată statistic a străinului oarecare. Inventând un nume greu, Emil a vrut să nu-i ofere Didinei îndoieli. Dar ea, fire intruzivă, a fost de neoprit în fireasca și legitima ei lipsă de încredere.
Gabi Caraconcea joacă o partitură bufă cu reverberații freudiene. El e gândul revenit la infinit în mintea lui Traian, adică e obsesia. Nu numai că nu părăsește incinta dar aduce și întăriri. El e de fapt creatorul piesei. Țese zi și noapte intrigi pe care le rezolvă spontan, sărutând la infinit mâna Didinei. Devine astfel arma acesteia dar și propria lui lance achileană prin care străbate taumaturgic inima rănită a femeii care din înșelată devine adulteră. Și culmea, chiar sub privirile soțului ei… Prin urmare victoria aparține Didinei. Emil a înșelat-o prin locuri ascunse, refugiat în urbe, câtă vreme Didina îl trage pe sfoară la lumina zilei chiar în cuibul conjugal și îi permite să asiste la compromiterea definitivă a propriului lor cuplu. Chiripuricescu e puricele din piesa clasică ce pișcă Regele, făcându-l să tresalte în plină festivitate. Gabi Caraconcea ne învață să fim noi înșine, să nu mai mințim fiindcă minciuna poate oricând să ne facă sclavii ei. Prin urmare între el și Emil nu există nici un fel de armistițiu. Sunt Romulus și Remus care și-au propus să desființeze Roma realității noastre, reclădită după incendiul lui Nero la care se face aluzie prin teoria chibritului neinventat pe atunci. Cei doi nu sunt complementari ci antagonici. Nu se susțin ci se atacă. O fac perfid în public și sincer între patru ochi. E o metempsihoză caracterială. Fiindcă ce fac sufletele noastre decât să o ia razna când trupurile își proclamă carnalitatea ? Și dacă Olga întreba: „Ce e metempsihoza ? O emisiune muzicală ?” îi răspund: „Probabil că da, atâta vreme cât are o asemenea priză la public…”. Dovadă aplauzele.

Dr. Cosmin Ștefan Georgescu

duminică, 17 mai 2015

Cronică teatrală - Jocul de-a uitarea



Cronică  teatrală
Jocul de-a uitarea
(după Mihail Sebastian)



         Primăvara Culturală Giurgiuveană 25 Aprilie 2015 - Ateneul „Nicolae Bălănescu” din Giurgiu. Trupa de teatru „Ex Toto Corde” a Centrului Cultural „Ion Vinea” coordonată de doamna profesoară Ionela Cralevici.

         Nu mă pricep să fac cronici de teatru. Dacă m-aș pricepe aș scrie la „Rampa”. Sunt un observator obișnuit și asta mă plasează în rândul spectatorului anonim, care are dreptul la opinie și părerea lui fiind una neelitistă, e oarecum colectivă, generală și democratică. Arta se face cu valori. Eu nu sunt o valoare, sunt o mediocritate în plină afirmare.

         Ce am văzut ? O sală aproape plină – doamna profesoară Ionela Cralevici precizând în interviul acordat domnului Gelu Brebenel la Giurgiu Tv că dacă reprezentația ar fi avut loc în zi de școală, seminariștii ar fi umplut balcoanele așa cum astralii umplu peluzele (comparația îmi aparține).
         „Non multa sed multum” - nu mult cantitativ, ci mult calitativ – dictonul preferat al doamnei profesoare a fost invocat bilingv și în interviu.

         Piesa a început cu un artificiu regizoral: deoarece doamna profesoară Ionela Cralevici după întâmpinarea scenică a publicului trebuia să se schimbe pentru a intra în rolul din piesă, s-a apelat la autorul „Jocului de-a vacanța” - Mihail Sebastian. Soluția găsită a fost una de ultim moment: doctorul Cosmin Georgescu, care, avantajat de ochelari și de oarecare sobrietate, îl putea reprezenta pe dramaturg. Unde mai pui că își și lansase cartea de Aforisme MADE in Giurgiu numai cu câteva zile în urmă, în Ajunul Sfântului Gheorghe. Deoarece era arhicunoscut publicului, a smuls primul ropot de aplauze, atât de necesar încă emotivilor juni din culise. Pastișa era evidentă prin anacronismul voit al doamnei profesoare, care mărturisea că l-a cunoscut pe scriitorul Mihail Sebastian pe când Domnia Sa era adolescentă, citindu-i romanul „Orașul cu salcâmi”. Acum ni se prezenta pe scenă un autor de aceeași generație cu doamna profesoară. Butaforia continuă, Mihail Sebastian scriind cu stiloul (e drept, unul celebru, al regretatului profesor de literatura română – domnul Constantin Enache) pe o carte tipărită și nu pe o coală albă. Volumul este jurnalul lui Sebastian scris între 1933-1945 și doctorul Cosmin Georgescu trece din dramatic în tragic alegându-și drept zi, mărturisită cu voce tare, marțea de 29 mai a anului 1945 – nefasta zi în care Sebastian își găsește sfârșitul. Traversând Bulevardul Regina Maria, este călcat de un camion și agonizează preț de 15 minute. În urma unui accident cumplit, sfertul de oră echivalează cu cele trei zile ale lui Iisus pe Cruce. Sebastian se îndrepta spre primul său curs de literatură universală în calitate de profesor la Facultatea de Litere din București – tema Balzac. Fără îndoială, Comedia Umană era în stradă.
         Ce căuta atâta patetism în debutul unei comedii ? Răspunsul e simplu: e chiar felul de a fi al lui Mihail Sebastian care patetiza frivolitățile, amplifica ridicolul anulându-i inconstanța logică (doar era discipolul lui Nae Ionescu), iubea eminescian (fără a fi iubit), persifla ca în Caragiale, preluându-i tipologiile (șeful de gară din Steaua fără nume” e Pristanda, Ștefan din „Jocul de-a vacanța” e Rică Venturiano, care a uitat poeziile și face caz de amnezia lui). Tot râsul stârnit de Sebastian e înecat în plâns, el e amfibianul literaturii noastre, pendulând între sionism și național-ortodoxism, renegat de ambele părți, blamat de ideologi, contrazis de magistrul său, Nae Ionescu, în chiar prefața cărții „De două mii de ani”.


         Ana Lupan – domnișoara Weber – face debutul propriu-zis al piesei aducând pe scenă elementele de decor, cu excepția mobilierului greu deja amplasat. Ceasul, cărțile, discurile, sunt aduse pe rând, semn că trebuie să intrăm într-o lume inventată, dar extrem de asemănătoare cu a noastră. Fiecare obiect de decor e o monadă, are individualitate și de aceea e purtat separat. Cărțile vor fi elementul forte al intelectualului, rasat dar flegmatic, Ștefan Valeriu, atlasul geografic va fi singura carte de căpătâi a domnului Bugoiu (fost funcționar în Minister – care Minister nu ni se precizează fiindcă toate sunt la fel, având aceeași birocrație care îl isterizase pe slujbașul ce se visa căpitan de vas). Se observă că două personaje, ambele masculine, se definesc prin cărți, fiind în fapt extensii falangiene ale lui Sebastian. Ana Lupan are un rol aparent minor dar ea ține piesa. Știind pe de rost și replicile celorlalți, este o placă turnantă între toate momentele. Având o capacitate unică de a se uita drept în ochii interlocutorului creează o hipnotizare care nu e tocmai propice pentru partenerul de scenă, dar care e atât de sinceră încât merită riscată. Domnișoara Weber cunoaște toată povestea lui Jeff (orfan de mamă și despre al cărui tată nu ni se spune nimic), iar firea ei împăciuitoare e singura care le permite oaspeților să fie cazați în pensiune – altfel piesa neavând mobil. Ca orice comedie, terminându-se vesel, și această montare în scenă aduce happy-end-ul și pentru domnișoara Weber care se mărită cu domnul Bugoiu, latitudinea ei domestică mediind don quijotismul marin al soțului. Trece cu succes una dintre cele mai importante probe ale piesei: improvizația adusă de Cosmin Georgescu care în final, este întrebat de proaspăta doamnă Bugoiu ce vârstă are și răspunde, parcă adresându-se corigentului Jeff: „Nouă duzini și jumătate de ani, dintre care faști vreo 40” precizând (dacă mai era necesar) că s-a născut în 1907 (altfel spus este același Mihail Sebastian pe care îl prezentase la început doamna profesoară). Chestionat dacă știe foarte bine limba română, răspunde nichitian (alt anacronism – al câtâlea al doctorului ?): „Sunt poliglot de limba română, știu de șapte ori limba română, îi studiez cuvintele și necuvintele”. Sala recunoaște divagația și e încântată de podul peste timp, deoarece în teatru totul e posibil. Intervievată de domnul Gelu Brebenel, Ana Lupan, recunoaște cu sinceritate, la cald, când încă luminile scenei nu se stinseseră, că rolul ei a fost cel dorit din adâncul sufletului. Intervin acum, nefilmat, și îi spun că lucrul cel mai important pe scenă este să joci bine ce ai de interpretat și ea a făcut un rol magistral. Precizia ei a constat în a nu-și depăși cu nici o centimă rolul. Dacă, așa cum vom vedea mai departe, Corina are un rol exponențial, în care trebuie să urce permanent, dificultatea în interpretarea domnișoarei Weber este constanța, neieșirea din ticăiala enervantă de mătușă de provincie. E mult mai greu să ții hățurile decât să le dai drumul.


         Sebastian Ștefan – interpretul lui Costache, devenit Prostici după numele soției, are și el un rol minor, dar nu omniprezent ca al Anei. El face caz de volumul său, e un personaj impetuos, într-un costum impecabil, la care nici măcar doctorul Cosmin Georgescu (venit din lumea scorțoșilor cu carte) nu a apelat. Costache este purtat la propriu și la figurat în lungul și în latul scenei de către soția sa, doamna Prostici, care fiind atât de influentă, îi impune până și numele ei. Diferența de gabarit este atât de mare încât te miri cum domnișoara Prostici poate fi dominantă. În lumea arahnidelor, femela își devorează masculul după actul sexual (dar asta e altă poveste) – ea fiind de 10 ori mai mare decât consortul. Costache bufnește și răbufnește pe scenă, e mereu nemulțumit, dar cu zâmbetul pe buze, altfel spus, nu disperă și acceptă că în lumea umană buturuga mică de genul feminin răstoarnă masculinul car.


         Iuliana Ilie – doamna Prostici – personajul nu e al lui Sebastian, face parte din arhiva de valori ale trupei de teatru „Ex Toto Corde” și e un fir al Ariadnei ce nu trebuie întrerupt. Cu o voce pițigăiată (te întrebi dacă e vocea ei și te rogi să nu fie) face deliciul publicului la orice glăsuire. E o flașnetă spartă, dar atât de melodioasă în înlănțuirea vorbelor încât îți dai seama că talentul provine din suma viciilor. E o inadaptată, nu acceptă nimic, dar nu are delicatețea împotrivirii Corinei. E o zvârlugă, apare și dispare din scenă când nu te aștepți, este edulcorantul piesei, îndulcind-o fără să îți crească glicemia.


         Maria Popa – în piesă fiica doamnei profesoare – este studentă la stomatologie în realitate, și în piesă unde prin dubla apariție exprimă convertirea din lumea barurilor spre cea a bibliotecilor. Deși mama e o profesoară agramată, fiica e bine pregătită, făcând față lexical și spiritual unei lumi decadente. Intelectualii piesei (profesoara și doctorul) sunt cei mai inconstanți în prezențele lor scenice încercând să înglobeze extremele. Doamna profesoară, deși nu face acordul corect al verbelor (evident în piesă), are viziuni aristotelice asupra circularității comediei insistând să fie încheiată vesel dar nu țopăit, ritmat dar nu cadențat. Maria își dă seama de extratemporalitatea mamei și încearcă să-i cupeze frazele solemne într-o piesă neideologică, ci mai degrabă patinând în musical.


         Alexandru Avram – seminaristul care l-a interpretat pe Ștefan Valeriu – cu o dicție imnică, pastorală, neîntâlnită în montările anterioare de la Sebastian încoace. Toată aroganța lui Ștefan a fost anulată fără voie de pronunția prelungită, psaltică, a vocalelor. O piesă mare reușește prin disjuncțiile ei. Alexandru îl umanizează pe Ștefan încă de la început, pactizând cu sala, care știe deznodământul și nu crede o iotă din disimulata lui aroganță. Îi reușește supremația față de Jeff părând un leader informal cel puțin al grupului de băieți. Momentele cele mai grele sunt acelea de erotism amputat dintre Corina și el. Consistența o dă scenă în care cei doi se mișcă sacadat, stroboscopic, amintind de „Declarația de dragoste” cu Teodora Mareș și Adrian Păduraru, film al altei generații, dar care și-a păstrat voiciunea expresiei nedevenind suav melancolic. Contururile trupurilor sunt emblematice, ei reușind să-și volatilizeze substanța păstrând în scena iubirii lor, doar tangentele sufletului. Secvența ne scoate din comedie și ne aruncă în cel mai profund romantism din care nu ne va mai putea extrage nici cel mai mare comic al piesei – Florin.


         Florin Stan – alias domnul Bugoiu – este vedeta trupei – cel care a fost recunoscut cu ușurință la apariția pe scenă și care a dat cele mai multe autografe (evident pe invitațiile realizate cu gust de Crina, fiica din realitate a doamnei profesoare). Din păcate, gravitează numai în sfera umorului voluptuos renunțând să își încerce talentul și în gamele sobre. Precum se știe, este infinit mai greu să faci lumea să râdă decât să plângă și probabil a avea în buzunar un astfel de actor, e dorința oricărei trupe și prima preocupare a oricărui regizor. Florin Stan excelează în haina albă scrobită a căpitanului de vas, iar roata de cârmă extrem de mică nu face decât să ne avertizeze că nimic nu e real. Dansul lui Florin e atât de natural, captivant și contagios, încât restul actorilor, înșiruiți în spatele lui, nici nu mai contează, deși ei fac eforturi vizibile și variate să fie luați în seamă. Până la urmă ce se desprinde de aici este unicitatea căpitanului – șmotruiala mateloților, fiind nesemnificativă. De fapt, Florin nu e un căpitan de vas, ci unul de idei. El confabulează și în iluzia lui îi atrage pe toți. Firul indian din spatele lui este unul al neuronilor militărește încolonați și conectați sinaptic. Ieșirea pe lateral demonstrează tendința fiecăruia de a-și crea individualitatea. Sala e în delir. Aplaudă cu frenezie, uitând că aceasta este o inovație a regizoarei și nu meritul lui Sebastian. Sau poate de aici frenezia aplauzelor. E tot ce i-a lipsit piesei în forma sa originală. Muzica și dansul. Nu poți să exprimi voia bună doar prin cuvinte.
         Florin e un charlot în salopetă de blugi fără melon. Scena mută, în care se mimează convorbirea dintre domnul Bugoiu și domnișoara Weber, sorbindu-și fiecare delicat ceaiul, este desprinsă din filmoteca lui Chaplin fără a fi copiată, mixată sau adaptată. Este ceea ce în fizică se numește continuitatea fluidelor. Charlot nu a murit. Doar Hitler.


         Cristian Cristea – adică Jeff – atinge greutatea rolului ce i-a fost încredințat, lucru atât de dificil încât e serios și oarecum crispat pe toată durata piesei. E atât de bun încât anulează orice diferență de vârstă (impusă artistic de Sebastian însuși) dintre el și Ștefan sau domnul Bugoiu. Nu are încă 18 ani dar se laudă că îi are. Ce mai e din aprilie până în mai ? El majoratul și l-a atins când i-a murit mama. Corina – care e Zâna cea Bună a piesei – schimbându-i caracterial pe toți, îl învață pe Jeff să ofere flori unei doamne, gest pe care puțini bărbați îl cunosc și extrem de puțini îl aplică. Dacă Ana privește în ochi cu luciditatea tăieturii de cuțit, Jeff evită cu obstinație contactul vizual. Pentru el important este ce se găsește în sufletul fiecărui om. El înțelege iluziile domnului Bugoiu, calmul și dragostea cvasimaternă a doamnei Weber și chiar răceala lui Ștefan o poate aprecia ca moft vilegiaturistic. Piesa este de fapt inițierea lui Jeff – și ce e mai important în viața unui om decât atingerea maturității ? Avem de-a face cu un Bildungsroman. E Ghiorghiță al lui Sadoveanu, lipsit de Vitoria Lipan și Nică al lui Creangă fără Smaranda. Corina, din iubită a lui Ștefan devine soră mai mare protectoare pentru Jeff, știind să facă diferența dintre aceste două tipuri de dragoste. Când îi spune lui Jeff că pe el îl iubește cel mai mult din toată pensiunea, nu e nimic provocator în declarație, ci o profundă continuare feminină a arhetipului matern.


         Iulia Radu – interpreta Corinei. Dacă Sebastian s-a văzut în Ștefan Valeriu, nume pe care îl păstrează din romanul femeilor cu tipologie diversă, cucerite de același bărbat – doamna regizoare Ionela Cralevici a marjat pe Corina oferindu-i toate pârghiile piesei. Corina domină prin înălțimea rolului, a tocurilor cizmelor, a picioarelor lungi, dar mai ales prin calitatea de a vorbi și de a privi. Nu e nici intruzivă vizual ca Ana, nici pudic-ezitantă ca Jeff, ci într-un crescendo permanent, dintr-o neînțelegere inițială a pensiunii Weber (care de fapt e lumea noastră – Corabia Nebunilor) ajunge să o ordoneze. Corina transformă Haosul în Cosmos. Îi dă rigoare. E antientropică. Un Hesiod feminin. Aplică A priori norme pe care le va învăța în viitoarea Facultate de Drept (și aici mă refer la Iulia). Fardată delicat, ochii Iuliei luminează scena și sufletele tuturor - actori și privitori. Rezervă astfel și celor din sală locuri la pensiunea Weber. Dacă lumea a fost pe rând salvată de Noe, vechii patriarhi și Iisus, acum e salvată de o ființă feminină. În sfârșit se atinge starea de echilibru genic. Corina e frumoasă nu numai fizic ci și prin ceea ce face și spune. E suavă, grațioasă, delicată și fapt extrem de rar, se impune în fața forței fizice, indiferenței, lașității de expresie a celorlalți. Pensiunea Weber va deveni un Falanster din Scăieni sau o Cetate a Soarelui așa cum și-a închipuit-o, în temniță fiind, Campanella – pe care viitoare judecătoare îl grațiază în sfârșit. Corina îl ocrotește pe Jeff și îl iubește pe Ștefan, e conciliantă cu domnul Bugoiu intrând în jocul dement al meridianelor lui, iar față de doamna Weber are puterea ascultării chiar dacă nu înțelege și confundă datele. Prin opoziție cu doamna profesoară ce apare la începutul și finalul piesei, Corina, tot profesoară, are un alt stil pedagogic. Știe într-adevăr să predea. Ne învață cea mai teribilă lecție: lecția de-a uitarea. Când toți profesorii insistă pe memorie, ea o anulează printr-un zâmbet, exemplificându-ne fericirea. Nici un om nu poate fi fericit ținând minte. Chiar și această piesă de teatru trebuie uitată în virtutea fericirii. Altfel cum am putea merge înainte ?

Dr. Cosmin Ștefan Georgescu
26 aprilie 2015