sâmbătă, 20 iunie 2015

Expoziția Eminescu la Muzeul Județean de Istorie Teohari Antonescu din Giurgiu






        15 iunie 2015 – muzeograful Mircea Alexa devoalează cu grație sublimă și înțeles profund, lumea eminesciană în tot conturul ei diafan și angelic dar și în reverberațiile ei istorice și politice. Lacul din Ipotești ne răsare dintr-un album cu luciul de apă neatins de vreo gleznă de femeie de mai bine de 100 de ani încoace. Iarba i-a năpădit sălbatic malurile așa cum se întâmplă și cu mormântul Ralucăi Eminovici și cu părul ce crește sălbatic pe sub căciula de miel a lui Dionis.
        Revista Familia ne trimite la Iosif Vulcan iar convorbirile literare la Iacob Negruzzi. E prezentă prima tipărire a Luceafărului – poema alegorică datată 1883 – începutul unui declin la fel de viguros ca ascensiunea.
        „Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent” este deschisă la pagina „Poetul Național”, titulatură călinesciană ce nu se va mai pierde niciodată, întocmai celei de Luceafăr dată de Vlahuță sau de Christ atribuită de Demetrescu.
        Discul cu Perpesicius ne amintește de un vechi patefon ce ar trebui să răsune în tot Parcul Alei cu vocea celui ce a trudit vreme de 30 de ani să desfacă buchiile din manuscrisele eminesciene fără să le altereze seva.
        Hașdeu oprește de la tipar revista sa ce ar fi trebuit să apară pe 15 iunie 1889 și o amână cu câteva zile pentru a introduce primul necrolog scris după stingerea poetului.
        Domnul Mircea Alexa trebuie ascultat. Vocea sa tulburător de gravă, cu variații melodioase și acute deopotrivă, amintind de profesorul Călinescu, rezonează de apropierea fizică dintre muzeu și bustul lui Eminescu. Exponatele transformă geamurile ce le acoperă în adevărate vitralii deoarece sticla simplă se impregnează cu pigmentul nealterat al veșniciei poetului.
Tudor Vianu, profesor legat de Giurgiu prin toată ființa sa, l-a descris pe Eminescu pe un promontoriu de unde privește spre zenit cu forța abisală a suferinței. Nouă nu ne rămâne decât să-i urmărim cu ochii noștri, scrutătoarea lui străbatere vizuală spre lumi neîngăduite retinelor pământești.

Dr. Cosmin Ștefan Georgescu

Școala de Vară a Clubului de Teatru Valah din Giurgiu





        20 iunie 2015 – Sala Mare de Festivități a Centrului Cultural Ion Vinea din Giurgiu.
Cine mai are chef de școală, și asta în afara celei oficiale care nici nu s-a terminat bine ? Surprinzător, destui. Și noi, oamenii mari, dar mai ales tinerii din jurul nostru care ne animă cu elanul lor adolescentin.
        Înclin să cred că suntem toți, ori premianți, ori repetenți. Altfel de unde elanul de a învăța din nou ?
        Părintele Mugurel oficiind Slujba de bună și sfântă deschidere a Școlii de Vară, ne-a rostit parabola talanților. O să-mi permit să o personalizez. Adică să o gândesc cu viziunea mea, parte laică, parte profană. Nefericitul căruia Stăpânul său, adică prin extensie, Dumnezeu, îi lăsase un singur talant (veche unitate monetară), îl îngroapă cu strășnicie în pământ, știind că nici nu-l va rodi, dar nici nu-l va pierde. Celelalte două slugi care au primit 2 și respectiv 5 talanți, îi muncesc cu râvnă și îi dublează într-o progresie matematică simplă. La venirea Stăpânului, care e un fel de Judecată de Apoi, este apreciat în primul rând cel care făcuse din 5, 10 talanți, apoi cel ce din 2, făcuse 4, și în fine, e trimis în întunericul cel mai întunecat și catalogat drept leneș, slujitorul care îngropase banul. Eu voi fi de partea lui. Talantul e de fapt talentul în rădăcina etimologică inițială și reprezintă înzestrarea pe care Dumnezeu ne-o dă ca să răzbatem în viață. Lumea creată e inegală și valorile sunt diferite. Nu sunt doi oameni la fel în pofida oricăror asemănări fizice. Diversitatea este gradul maxim de libertate pe care Dumnezeu îl conferă lumii create. Cu cât înzestrarea ta este mai mică, reducându-se la un talant, cu atât o conștientizezi mai puțin și o ignori. Cu cât harul tău e mai mare, cu atât ecoul aplauzelor ce te însoțesc e mai răsunător și imboldul de a continua se amplifică.
        Ca medic vă declar pe toți, cei din această Școală, sănătoși. Sfinții Părinți spuneau că dacă vrem să fim om întreg trebuie să fim trei: trup, minte și suflet. Trupul nu mai este blasfemiat ca în vechime, deoarece cu el se răstignește Iisus pe cruce și el ne este oferit la Sfânta Împărtășanie sub forma vinului și pâinii. Sufletul și mintea nu ar putea să facă nimic dacă nu ar avea drept vehicul, trupul. Mintea se formează la școala curiculară, trupul tot acolo. De altfel, gimnazium însemna „a face școală dezbrăcat”, adică a practica sportul. Problema e cu sufletul. Din cădelnița Părintelui Mugurel s-a înălțat fumul curat al tămâiei care nu e altceva decât duhul nostru ce ajunge prin cultură și credință la Dumnezeu. Școala de Vară aceasta își propune, să găsească un coridor prin care vulcanul mocnit al fiecăruia dintre noi să își reverse lava pe pământ și transparentul gaz spre astralele lumii.
        Școala de Vară a Clubului de Teatru Valah inițiată și coordonată de Maestrul Mihai Răboj își propune să reabiliteze sluga ce primise un talant. Primul pas e să dezgroape banul îngropat. Al doilea, să i-l pună în căușul palmei până ce moneda rece se încălzește și devine ceea ce a fost inițial – nu un ban de schimb ci un har convertibil între oameni. Prezența în sală a tinerei profesoare de limba chineză de la liceul Tudor Vianu, provenită chiar din țara lui Confucius, m-a făcut să spun cu convingere proverbul chinezesc: orice drum de mii de li începe cu un pas. Azi, acest pas a fost făcut. Urmează miile de li. Dacă Zidul Chinezesc se vede de pe Lună, efortul nostru din această vară se va zări din cerul înalt al lui Dumnezeu și va aduce mulțumirea întoarcerii acasă a Fiului Risipitor, găsirea oii rătăcite pentru care Păstorul e gata să lase toată turma fiindcă știe că aducerea unui păcătos în lumea credinței face mai mult decât să fii urmat de o mie de credincioși. Neconvertitul din mine este de azi membru al Clubului de Teatru Valah din Giurgiu cu toată fericirea divină ce rezultă de aici.

Dr. Cosmin Ștefan Georgescu

duminică, 14 iunie 2015

Vernisaj la lumina Lunii



Vernisaj la lumina Lunii


       Am participat la multe vernisaje picturale, dar cel care se remarcă prin inedit s-a derulat cu două zile înainte de prezentarea oficială a Universului eminescian în foaierul Ateneului Nicolae Bălănescu din Giurgiu, 14 iunie 2015.
       La ceas de noapte, ca un infractor cult și bine crescut, am intrat în curtea Ateneului Nicolae Bălănescu, care deși la proporții reduse, îmi amintea tulburător de Grădina Lyceumului în care Aristotel găzduit de Apollo își crea faimoasa școală ateniană. Gardianul m-a privit cu suspiciune nerecunoscându-mi în umbrele nopții veleitățile artistice. Spunându-i că sunt cel care organizează Serata Eminesciană s-a luminat și m-a rugat să zăbovesc cu domnia sa încântat de cunoștința nesperată. Mi-a permis prin urmare să întrezăresc prin geamurile mari picturile expuse în interiorul Ateneului. Luna a fost aliata noastră aruncându-și pe rând câte o rază pe fiecare tablou. L-am zărit acolo pe Eminescu tânăr, iubind copilărește, cum a făcut toată viața, copleșit de pudoarea dar și de melancolia florilor de tei. Am recunoscut în vălul sidefat al Reginei Nopții toată incandescența puberă și matură deopotrivă a celor două artiste, Steliana și Georgiana Bădălău, absolvente ale Școlii Gimnaziale de Arte Plastice și Muzică „Victor Karpis” din Giurgiu, Clasa Profesor Elena Cioclu. Steliana a urmat Liceul de Arte Plastice „N. Tonitza” și în prezent este studentă anul II la Facultatea de Arte Decorative și Design, Clasa Prof. Conf. Univ. Dr. Daniela Frumușeanu, iar Georgiana este elevă la Liceul de Arte Plastice „N. Tonitza” București, Clasa Prof. Teodora Coltofean.
       Palmarezul bogat al artistelor de la Porțile Deschise (Open Doors) spre atracția fascinantei lumi a Orientului (pe care Eminescu însuși a avut-o necontenit), până la premiile dunărene trece prin minunatele zile de 1 iunie în care a fi copil rămâne esența vieții în definiție brâncușiană. Tinerele, pe lângă o trăsătură genealogică certă, au și stigmate definitorii individuale. Culorile se îmbină armonios, creează ideea de spațiu și depărtare pe care Edgar Papu o observa în lirica pribeagului pornit din Ipotești. Natura nu lipsește din tablouri și ea este fecundă, prolifică și grandioasă ca în poemele eminesciene strivind omul sub păduri de crini și munți de mărgean și mirt. Conotația este salvarea prin artă dintr-un univers conglomerat – selenar și terestru deopotrivă. Eminescu este primul poet care aduce Raiul mai aproape, dându-i în fiecare noapte viziuni selenare, pe cât de estatice pe atât de firești.
       Dacă Dante nu ne permite o clipă să-i întrezărim Paradisul, cu tot ajutorul lui Vergiliu și dacă John Milton ni-l întruchipează numai prin ochi nevăzători, Eminescu ni-l prezintă noapte de noapte în chipul diafan și mortuar de alb al Lunii.
       Cred că artistele Steliana și Georgiana Bădălău au aruncat în fiecare pictură a lor razele selenare de care eu am beneficiat redundant la propriu. La vreme de zi, o privire rafaelică, întruchipând Madona renascentistă în clasica și antica Veneră, înflăcărată de ochii profunzi și sereni ai Luceafărului ne va edifica.

Cosmin Ștefan Georgescu

sâmbătă, 13 iunie 2015

Studiu critic - Mihai Eminescu



Studiu critic - Mihai Eminescu




       Literatura română e depășită în resursele ei de geniul eminescian, care a văduvit-o și a vlăguit-o de ambiții pe mai mult de 30 de ani pătrați cum preconiza Arghezi. Ține de demnitatea fiecăruia dintre noi, cei care ne aplecăm spre cele ale scrisului, dar și de lecturanții mai profunzi decât noi prin ingenuitatea neparticipării lor efective la actul artistic, să remodelăm chipul poetului pornind de la propriile noastre înfățișări.
       Suntem mândrii de sorgintea noastră, uitând că Ipotești și Botoșani sunt doar locuri pe o hartă ce are infinite alte vetre spirituale lăsate virtualității.
       Mistificarea lui Eminescu este forma sigură a degradării sale. Examenele l-au transformat într-un număr de ruletă, care ori de câte ori este extras, e invariabil norocos datorită plenitudinii de texte critice la îndemână. E o rușine să pici Bacul dacă îți pică Eminescu dar apoi în viața adultă și senectă nimeni nu-ți mai reproșează că în prăfuita bibliotecă poeziile Luceafărului sunt împăienjenite de neumblet și nerostire.
Fiorul ce ne străbate „de vreo două ori pe an”, pe 15 ianuarie și pe 15 iunie, are pe lângă ritmicitatea temporală pe care poetul însuși nu avea cum să o calculeze și acea glumeață însușire a păsărilor de a se acupla fără alte motive decât cele strict biologice ale unei perpetuări monotone și infinite.
Eminescu este în mintea fiecăruia dintre noi o figură de stil care a disipat omul. Când câte o memorie a vremii ni-l înfățișează în carne și oase, nu atinge niciodată extazul abisal din visul nostru. A te întâlni cu Eminescu pe Podul Mogoșoaiei în drumul său spre redacția unei gazete e un fapt banal. Dar a te cuprinde în astrala lui plutire, a lua cu umilele aripi pe care le ai, nebunia văzduhului – aceasta este adevărata și singura întâlnire cu Geniul limbii noastre.
       Prin ceea ce a scris, prea puțin publicat în timpul vieții sale, Eminescu a cuprins totul: istorie milenară, geografie mitică, filozofie profundă curățită de pedanterii și mai ales ne-a cuprins pe noi cu sufletele noastre vinovate prin inexprimabilitate. Cum a reușit Eminescu să vină în fiecare român și să îi cânte cu propriile coarde tristețile obosite și neostoite prin jele – e un act sacrificial. Nu poți cunoaște cu adevărat acest popor decât umblând desculț prin mâzgă și clisă, dar privind cerul înstelat întocmai lui Oscar Wilde din nămolul șanțurilor sale.
       Cuvintele pe care le-a folosit Eminescu erau atât de arhaice încât protoistoria noastră nu-i poate fi decât recunoscătoare. Iar neologismele pe care le-a germinat cu o forță demiurgică ne aruncă într-un viitor improbabil de frumos. Dicționarele create pentru a explica limbajul eminescian se pot reduce la citirea operei însăși. Eminescu dă întreaga etimologie și definiție contextuală prin buna plasare a cuvântului în gândul ce-l cuprinde.
Suntem eroii participativi la o tragedie pe care poetul a scris-o folosind viața lui drept model. Citindu-l pe Kant sau pe Schopenhauer, Eminescu nu a făcut decât să-și tempereze prin raționalism și pesimism inconfundabilul său romantism revoluționar.
       Eminescu este ceea ce acest neam poate și merită să fie. Nu ne vom închina niciodată suficient în fața lui – așa cum el este înfățișat în chip de înger în Biserica de la Ipotești decât dacă, prin fapta noastră cultă vom da dovadă că i-am înțeles dorul nestins de a clădi o patrie eternă în care strămoșii să nu mai fie disociați prin fapte nedemne de oamenii vremelnic contemporani.
       Eminescu ne dă lava unui vulcan ce erupe fără patimă, deși zgomotos și incandescent, din toate mădularele Carpaților noștri, revărsându-se apoi în șuvoaie de magmă fuzibilă de la Moldova de Sus până la Marea cea Mare și luncile dunărene. Nu avem prin urmare de ales dacă vrem să fim exponenții unui stejar secular decât să aducem în ramurile gândului păsările măiestre ce se întrec în cântări și să participăm interpretativ și receptiv deopotrivă la inconfundabila simfonie pe care un Geniu ca Eminescu o poate crea necontenit.

Cosmin Ștefan Georgescu

sâmbătă, 6 iunie 2015

Robia Pământului



Robia Pământului
Poveste de Cosmin Ștefan Georgescu

       Se spune că la Facerea Lumii, Pământul a fost lăsat mai altfel decât celelalte planete, în sensul că avea libertate să călătorească în spațiu încotro voia. Spun asta deoarece frații și suratele sale, făpturi minerale ca și el, erau lipsite de voință și mișcare proprie. De ce lăsase Dumnezeu așa, mi-e greu să vă spun dar probabil explicația e mai simplă decât ar găsi-o o minte savantă: aici erau oamenii, cei care la rândul lor fuseseră creați liberi, lipsiți de orice piedici afective sau morale.
       În sufletul Pământului, fiindcă o fi avut și el unul, în nucleul său incandescent, încolți ideea de a merge să-și vadă frații și surorile dar și năzuința de a ajunge la Soare, Dumnezeul Creator. Evident, nu a spus nimănui fiindcă nu prea avea cu cine să vorbească în bezna spațiului, rudele sale, deși apropiate ca sânge, erau tare îndepărtate astral.
       Pământul porni așadar într-o lungă călătorie și numai el știe cât s-a temut și încotro a mers. Mai întâi s-a întâlnit cu Luna care era mai degrabă o verișoară decât o soră, având dimensiuni mici și nefiind în stare decât să graviteze cu anume periodicitate în jurul Pământului. Legenda spune că Pământul și Luna s-au iubit, și un timp, Pământul nu a vrut să meargă mai departe. Dar cum orice iubire ține un număr de ani-lumină, nu știu din ce pricini, Pământul și Luna și-au încheiat socotelile și Planeta ce îi purta pe oameni a plecat mai departe. Luna i-a aruncat blesteme din urmă spunându-i că o să se întoarcă el în locul care îi era destinat fiindcă nimeni din spațiu nu poate să încalce porunca Soarelui de a nu își părăsi locul și rolul. Vă dați seama ce o fi fost în gândul acestui Pământ plecat în bezna milenară și auzind multă vreme ecoul selenar. În călătoria sa, Pământul s-a mai îndrăgostit o singură dată de Venus, care îi era soră bună și infinit mai mare decât Luna. Dragostea lor a fost grandioasă încât au cutremurat Universul și l-au determinat pe Marte să se înroșească și să își scoată tot fierul din adâncuri transformându-l în arme. Oamenii au numit asta Războiul Stelelor. Au făcut filme și au dat Oscaruri. Lucrurile s-au liniștit, cum se întâmplă toate în lumea aceasta, când a venit Saturn, cel greu de înțelepciune, cu pas și voce domoală. Ele le-a luat inelele tinerilor logodiți și le-a pus în jurul pântecului său spunând că numai atunci când el va muri, Pământul și Venus se vor putea cununa. Marte s-a întors atunci la locul lui, Venus a pendulat pe orbită, iar Pământul a înaintat spre Pluto cel mic și rece întrebându-l dacă nu se plictisește de atâta îngheț și singurătate. Nu știu ce i-a spus Pluto, dar Pământul nu a zăbovit mult fiindcă nu avea ce învăța de la o astfel de ființă indiferentă și abulică.
       Nu vreau să mai lungesc mult povestea fiindcă într-o zi Pământul a ajuns în jurul Soarelui. Era atât de încântat de ce vedea încât și iubirea față de Lună și cea față de Venus i se părură copilării, iar cearta cu Marte o hârjoneală ieftină. Un timp se gândii că l-ar fi putut aduce aici pe Pluto să-l mai încălzească și să-i arate strălucirea Soarelui. Dar Dumnezeul Creator al Galaxiei s-a cutremurat când a văzut cutezanța Pământului și nu i-a mai dat prea mult timp de reflecție.
- Cum ți-ai permis să străbați întreaga lume pe care am creat-o și să ajungi până la mine ?
- O, Doamne, de ce ai creat o lume minunată, dacă nu vrei ca ea să fie văzută și admirată ?
- Eu o văd și îmi este îndeajuns. Voi nu sunteți decât părți dintr-un Templu solemn și nu aveți voie să plecați decât în migrările ciclice și repetitive pe care vi le-am impus eu de milenii.
       Pământul a rămas stupefiat de atâta răutate dar și-a dat seama că era singurul mod de a ține lumea. Ce ar fi un castel dacă pietrele sale ar părăsi zidurile ca să se înalțe pe metereze ? Toate construcțiile s-ar prăbuși dacă cele ce le alcătuiesc ar dori să cunoască prin peregrinare, întregul edificiu.
       Soarele s-a pus repede la judecată și mânios fiind, a prins Pământul cu o centură mare pe care i-a legat-o de mijloc și care s-a numit a Ecuatorului și cu altele două mai mici străjuindu-l la subțiori și în dreptul genunchilor cărora le-a zis a Capricornului și a Racului fiindcă un Țap și un Rac, trăgând amândoi în părți opuse, vegheau ca Pământul să nu se mai desfacă vreodată. Și bineînțeles l-a aruncat cât ai clipi în locul ce îi fusese destinat.
       Prima care l-a mângâiat a fost Luna, dar Pământul aproape că nu mai avea ochi și glas din pricina supărării. Cum tocmai el care fusese mai liber decât toți frații și surorile sale la un loc să fie condamnat de acum să stea în frânghii și corsete ? Cu timpul s-a liniștit, s-a lăsat luminat de razele calde ale Soarelui în timpul zilei, trecute noaptea prin filtrul rece al Lunii care nu a rămas indiferentă la pedeapsa pe care Demiurgul o instituise pe vecie iubitului ei.
       Când Pământul a mai căpătat forță și dându-și seama că nu mai putea pleca niciodată din robie și-a trimis oamenii, ființele delicate și sensibile care îl populau, să colinde spațiul. Ei s-au încumetat mai întâi să ajungă pe Lună, unde aveau tot sprijinul fiindcă Luna încă îl mai iubea pe Pământ. Luna le-ar fi zis oamenilor când au ajuns în Împărăția ei că pot merge și dincolo de ea, dar să fie prudenți cu Venus și cu răzbunarea lui Marte, iar lui Saturn să nu-i ceară niciodată inelele înapoi. În privința Soarelui, i-a rugat să nu urce niciodată până la el, ci doar să înalțe cântece, imnuri și visuri, singurele care îl puteau ajunge fără a îi stârni din nou mânia.