Cum am devenit medic

      Mulțumiri domnului profesor Ion Dincă, profesor de matematică și fost director al Colegiului Național Ion Maiorescu din Giurgiu pentru propunerea pe care mi-a făcut-o de a scrie și publica acest eseu.


      La întrebarea cum a devenit poetă, Ana Blandiana răspundea: "Născându-mă".
      Sunt tentat să dau același răspuns în măsura în care medicina ca și poezia e mai degrabă o vocație decât o profesie. Cred că a fost ceva în mine, embrionar, larvar, care a făcut ca de mic să îmi doresc să fiu medic.
      Psihanalitic într-un complex oedipian a fost teama de injecții. Gândindu-mă că la un moment dat voi avea eu seringa în mână îmi asumam și controlul ei.
      Relativ repede această înfrângere a spaimei ancestrale de durerea provocată de procedurile terapeutice a glisat spre dorința de a însănătoșii copiii bolnavi - mă raportam la grupa de vârstă pe care o cunoșteam - și prin extensie a părinților mei pe care uneori îi vedeam răciți sau cu dureri articulare.
      Am ajuns în scurt timp în universul mirific al biologiei. Mă fascina tot ce era viu, tot ce mișca într-o formă sau alta. Pe Henri Bergson l-am aflat mai târziu și spiritul lui vital m-a captivat. El stipulează că viul e înghețat în mineral, amorțit în vegetal, în mișcare în animal și eteric, transfigurat și divin în spiritual.
      Mă încântau gândăceii, fluturii, dar și florile și pomii cărora deși nu le surprindeam etapele de dezvoltare, eram conștient că ele se produc la fel de dinamic ca fuga ghepardului, cel mai rapid dintre animale.
      Profesorul de biologie Ion Odoroabă de la Școala Generală Nr. 7 din Giurgiu a fost primul dascăl care m-a purtat în universul fascinant al viului. Lecția începea înainte de lecție printr-un drum inițiatic. Trebuia să străbatem lungi coridoare, unele luminate natural, proiectând tablouri cu voievozi, scriitori sau savanți iluștrii, altele întunecate, rareori împânzite de lumina difuză și opalescentă a unui neon.
      Laboratorul de biologie era prima altă clasă pe care o cunoșteam în afara celei în care ne desfășuram de ani de zile cursurile primare. Fascinația era totală, ca la o grădină zoologică, la un planetarium sau la un cinematograf 3D. Vedeam păsări împăiate, mamifere în mărime naturală, ouă de diverse specii, gândaci prinși în insectare ce păreau mai degrabă paralizați decât sacrificați în folosul științei. Aveam capacitatea să-mi închipui totul în viu, să dau suflet acestor vietăți, să le fac să pulseze. Era un transfer de energie pozitivă pe care mai târziu, ca medic, urma să-l practic în terapiile de vindecare.
      Profesorul Ion Odoroabă ne pretindea să fim dotați cu caiete de biologie, care aveau un format dreptunghiular și dimensiuni duble față de un caiet obișnuit. O foaie era liniată pentru notițele de la curs, o foaie era velină, pentru desene. Alături, pe pupitru, cutia de culori și carioci. Am desenat mitocondria și particulele de clorofilă cu verde, hematiile cu roșu, iar leucocitele le-am lăsat pe un fond alb.
      Așteptam cursul de biologie cu emoția plecării într-o excursie peste mări și țări. Mă întrebam de ce e doar o oră pe săptămână, când despre ființele vii din care și noi facem parte, ar trebui să vorbim mereu.
      Aș fi vrut să fiu întrebat la infinit și să ofer răspunsurile ample pe care le dețineam din afara manualului grație revistelor și cărților pe care le studiam.
      Mergeam cu bicicleta la Pădurea Bălănoaia din apropierea orașului Giurgiu și priveam ore în șir traiectul gândăceilor prin iarbă, intrarea și ieșirea păsărilor din scorburile unde își făceau cuib și minunile cerului, răsăritul, amiaza și apusul, care erau tot o natură mai complexă și mai străină.


      La Colegiul Național Ion Maiorescu am avut-o profesoară de biologie, pe doamna Paula Dincă. Și studiind la profilul de matematică-fizică mă confruntam aceeași restricție curiculară din gimnaziu: o singură oră de biologie pe săptămână.
      Laboratorul de biologie al Colegiului a continuat mirificul drum început de exponatele din vitrinele aceluia de la Școala Generală Nr. 7.
      Am participat la Olimpiada Națională de Biologie și m-am întors premiant. Pentru probele practice doamna profesoară Paula Dincă m-a dus alături de alți colegi de clasă care și ei au devenit medici în extrem de dotatele laboratoare ale Facultății de Biologie din București.
      Contactul cu știința pură a transformat miracolul primilor ani într-o realitate palpabilă, la fel de provocatoare, dar cu un puternic răsunet fizic, real. Au apărut responsabilitățile. Știam că, cu cât voi învăța mai bine, cu atât șansa de a salva mai multe vieți va spori. De mine depindeau prin extensia erudiției, mii și mii de vieți. Eram răspunzător nu numai de viața mea ci și a acelora care pe parcursul anilor urmau să apeleze la mine.
      Doamna profesoară de biologie Paula Dincă mă lăsa să fiu profesor. Vreme de un sfert de oră îmi propunea să prezint eu lecția. Nu o făceam de la catedră ci din propria bancă, ridicat în picioare, păstrând smerenia vârstei. Au fost primele mele conferințe, primele mele pledoarii publice, care de atunci nu au mai cunoscut întrerupere.
      Doamna profesoară mi-a dat curajul de a continua. Într-o biologie care se dilata continuu ca universul în expansiune, cu noi cuceriri genetice de la zi la zi, cu apariția unor noi patologii și cu tratamente din ce în ce mai sofisticate și mai imprevizibile pe măsura suferințelor ce le tratau, aveam nevoie de suportul confirmării efortului meu, pe care doamna profesoară mi l-a oferit fără preget.
      Un dascăl cu adevărat bun îți arată nu numai ceea ce nu știi ci te și asigură că ești pe drumul cel bun și că nu trebuie să cobori velele.


      La Facultatea de Medicină Carol Davila din București, numele ilustrului francez care a pus bazele învățământului medical românesc m-a călăuzit vreme de 6 ani. Statuia sa, într-un plan lateral al clădirii, era un monument al închinării educaționale dacă dincolo de crucea spirituală mai poate fi și una a științelor exacte. Aveam să aflu în acei ani de studiu că Nicolae Paulescu, savantul român care a descoperit insulina s-a ocupat de fiziologia sufletului.
      Profesorul de anatomie Cezar Niculescu ne-a învățat prin severitate bine condusă, rigorile structurilor biologice. Examenele alternau de la probele microscopice pe lame și frotiuri, la cele anatomice, macroscopice.
      Profesorul de fiziologie Radu Cârmaciu ne-a învățat funcția - exploatarea structurii. Într-o adevărată filosofie a medicinii, ne-a arătat ce face fiecare parte a trupului nostru și în ce scop.
      Profesorul de farmacologie Valentin Stroescu ne-a arătat cum medicamentele pot cupla și decupla porți invizibile ale membranelor celulare activând și dezactivând mecanisme intime.
      Profesorul Ioan Costică ne-a deprins cu tainele semiologiei, știința semnelor bolii. Un adevărat Umberto Eco al  patologiei umane.
      Profesorul Nicolae Constantinescu ne-a permis să deprindem primele tehnici chirurgicale în lungul drum spre intervențiile radicale, cu efecte imediat vizibile și vindecări spectaculoase. Ileana Vulpescu spune în "Arta conversației": "Chirurgii sunt zeii medicinei".


      În încheierea acestei Ars medica aș vrea să mulțumesc pacienților care într-o traducere etimologică sunt oamenii care au paciență, adică răbdare cu mine, medicul lor, care uneori tumultos, alteori pacifist, înverșunat sau calm, lupt cu fiecare fibră a ființei mele să-i fac bine, să-i fac sănătoși, să-i determin să înțeleagă mecanismele prin care pot deveni vulnerabili în fața pericolelor zilnice.
      Fiindcă viața e doar un crâmpei de pulsiune, e o excepție într-un univers în general lipsit de viață, rece și amorf. Pe acest fir subțire de păianjen ne desfășurăm scurta noastră existență iar rolul medicului e de a întări pavelele acestui parcurs cu propriile sale celule așezate sacrificial în planuri suprapuse.

Dr. Cosmin Ștefan Georgescu
21.12.2014, Giurgiu