Evocări giurgiuvene

      Autorul aduce mulțumiri scriitorului Dan Mucenic pentru inițiativa scrierii și publicării acestor amintiri.


      Fiecare din noi are un tezaur al propriilor sale rememorări pe care doar rareori îl dezvăluie de teamă să nu-l piardă ca pe niște pietre prețioase întinse pe o tarabă.
      Gabriela Adameșteanu spunea că toate trăirile scriitorului sunt de vânzare. Prețul evident e unul simbolic. Nu voi avea o ordine cronologică a faptelor ce mi-au marcat sufletul așa cum istoria noastră a fost cutremurată de Rovine sau de Călugăreni. Gândurile noastre sunt un iureș ce trebuie redat ca atare. Ce ar fi un taifun filtrat printr-un aparat de condiționare a aerului ?

*
*
*
      Una din primele mele amintiri este aceea cu mama, Mihaela Georgescu, dar nu ca profesoară de limba franceză a Colegiului Național Ion Maiorescu din Giurgiu.
      Era îmbrăcată într-un capot înflorat dintr-o mătase strălucitoare, amintind de sari-ul indian și de kimono-ul japonez ce îmi oferea la vârsta de 7 ani un cadou cu dulciuri.
      Ani de zile după acel 28 decembrie am spus că am 7 ani. Era o regresie infantilă spre Raiul primei iubiri.
      Freud ne învață că pe oricine am iubi mai târziu în viață, o iubim de fapt pe mama.
      Marin Sorescu observă că dragostea e o cumpănă de fântână cu două ciuturi: una e mama și alta e iubita. Când una urcă, alta coboară. De aceea Profetul Iona se simțea așa de bine meditând în burta a balenei.
      Mama, care a învățat generații de copii și tineri limba franceză, a făcut această încercare și cu mine. A fost o tentativă disperată, deloc firească, așa cum se întâmplă în descrierile ornitologilor când puiul e învățat atât de natural și firesc să zboare.
      Mama găsea  fel de fel de cărți ilustrate, de prieteni veniți în vizită, evident de vârsta mea, cu care să mă capteze spre limba lui Voltaire. Știind că o am în casă, la îndemână, am refuzat întotdeauna aprofundarea riguroasă a acestei șanse lingvistice de deschidere spre lume. Evident, când mi-am dat seama cât de importantă e limba franceză eram departe.
      Mama nu mă putea ajuta decât itinerant și temporar. Este simbolistica aprecierii materne din partea copilului. Îți trebuie timp, detașare și mai ales maturitate ca să înțelegi ce ai irosit având atâta timp aproape.

*
*
*
      Pe tata, profesorul de limba și literatura română - Vincențiu Georgescu, al Colegiului Național Ion Maiorescu din Giurgiu mi-l aduc aminte, evident, nu ca profesor, ci ca tată.
      Ani de zile am împărțit același pat ca doi elevi din provincie aflați într-un internat.
      În fiecare seară îi spuneam câte o poveste ca să mai ostoim dorul de casă în plină acasă.
      Tata a regretat că nu a pus un magnetofon sub pat pentru a înregistra măcar una din dizertațiile mele. Acum sunt preluat de posturi de radio, de televiziune, de ziare, dar tata nu se mai poate bucura de șansa receptării lor. Așa cum nici eu nu pot să mă mai reascult la vârsta de 5 ani, 6 sau 7.
      E o memorie interioară intangibilă și incomunicabilă. M-am format în aceste 1001 de Nopți spunând povești, multe inventate de mine pentru a umple golurile unei memorii de copil cu gândul mai degrabă la joacă și la invenție decât la citit.
       Mi-am dat seama de un lucru aproape periculos. Cu cât citeam mai puțin și înfloream mai mult, cu atât opera devenea mai credibilă și mai interesantă. Aproape îmi părea rău că nu pot să-i spun tatei că povestea e jumătate sau trei sferturi a mea. Dar acum îmi dau seama  că tata, iubitor de exegeză literară avea deprinderea academică de a face diferența între autentic și adaos literar.
      Mai târziu, la liceu, tata mi-a fost profesor de literatură vreme de 2 ani, într-o perioadă antagonică a sufletului meu, frământat de primele iubiri cu caracter net erotic față de cele pubere din gimnaziu.
      Atunci l-am renegat pe tata, l-am văzut ca pe o stavilă în afirmarea mea deoarece tot ce zideam colegii mei dărâmau, copiind la teză sau desenând în pauze pe tablă peste triunghiul clasicilor literaturii române diferite bisectoare și mediane.
      Glumele puerile asupra tatălui meu aveau în mine reverberațiile unui tunet. E momentul ca după ani de zile să-mi cer iertare față de necugetatul meu impuls interior de a-l detrona pe tata de pe un soclu pe care îl merita. Am fost un Oedip conștient. Nu știu dacă Teba mă va ierta. Nu ar avea motive - atâta vreme cât nu am învins Sfinxul ci doar mi-am hrănit orgoliul.
      Cele mai bune lecții ale tatălui meu predate mie nu au fost cele de la catedră în care venea cu tomuri de critică într-un stil călinescian ci mult mai simplele și suavele nopți în care fără nici o obligație, doar din plăcere, eram convertit la basm.
      Tata era un bun ascultător și eu profitând de aceasta îi prezentam - cum văzusem la serialele televizate - rezumatul episoadelor precedente. Lucrul acesta îl isteriza întru-câtva și disimulând somnul mă ruga să trec la subiect.
      Fiind mare iubitor de biologie am primit - evident din partea părinților - cartea ,,Din Fauna României" a lui Ion Simionescu și am început să i-o povestesc tatei seară de seară ca pe un roman de aventuri. Deoarece nu treceam de celenterate și metazoare, tata mă ruga să-i povestesc despre urși și vulpi. Mult mai târziu mi-am dat seama că majoritatea demersurilor mele s-au oprit la stadii anoste, larvare, intraductibile, fără efectul plăcut al reușitei.
      Ce lecții mi-ar mai fi putut da tata, decât acest fir al Ariadnei format din carte însăilată lângă o altă carte, care să mă salveze din Labirintul Minotaurului ?

*
*
*
      Pe mine m-a învățat să scriu doamna învățătoare Georgeta Mătrăcaru de la Școala Generală Nr. 7, școală care până acum nu are un nume propriu și care m-am gândit eu cândva, ar putea să poarte numele meu. Ideea îmi încolțise de mult în minte dar a spus-o pe scenă Mario Vlad Oprișan, un elev al acestei școli. Ori dacă un copil gândește așa eu nu pot decât să-i fiu recunoscător în fantasma devenirii mele.
      Bineînțeles că am redactat o scrisoare către domnul Primar și fără a primi un răspuns concret, cred că am dat de gândit dincolo de faptul că nu-mi cunosc limitele, trăsătură ce poate fi o calitate într-un Univers în expansiune, că ar fi bine ca vreme de 6 luni fiecare școală să poarte un nume - chiar dacă are un altul oficial - și acesta să fie al unui fost elev.
      Discipolul de odinioară va avea datoria să se implice în promovarea școlii, în realizarea de concursuri școlare, susținerea de conferințe, apropierea de elevii de azi prin evocarea profesorilor și a atmosferei didactice din alte vremuri.
      Cred că am mai atenuat din sarcastica dorință de înălțare pe care prea des o am. Mă gândesc că și bisericile au un al doilea hram și nu ar strica să punem efigii școlare cu sfinți protectori încă păgâni.
      Doamna învățătoare Georgeta Mătrăcaru ar merita un nume pe o intrare de școală sau de clasă, cu atât mai mult cu cât a ajuns în Rai. Mă închin în fața acestei amintiri și pentru mine Școala Generală Nr. 7 de pe strada Portului, astăzi Episcopiei va purta implicit acest nume.
      Nu am făcut parte din acei copii minune care se duc la școală cu alfabetul învățat, care deja știu să scrie, să citească și să calculeze. Astfel de elevi, geniali fără îndoială, sunt sortiți să se ducă la școală doar pentru a-și mânca sandwich-urile.
      Părinții mei, fiindcă pe atunci nu aveam o atitudine pedagogică proprie, au preferat să fac parte din plutonul de alergători, din statistică și să mă remarc în maratonul vieții mult mai târziu prin forțe proprii și numai dacă voi merita.
      Pentru ei a te duce școlit la școală însemna practic să furi startul și să subminezi autoritatea patriarhală a dascălilor. Prin urmare doamna învățătoare Georgeta Mătrăcaru a avut pentru mine valențe depline. M-a învățat să țin stiloul în mână dublându-mi în căușul palmei domniei sale, degetele mele fragile, inerte și lungi, ca ale unui Luchian. M-a învățat apoi să calculez folosind un algoritm simplu, logic și nu suprapus unor teorii matematice. M-a învățat bunul simț, acela de a nu întârzia, de a saluta primul, de a mă implica în lucruri care aparent nu mă implică.
      Faptul că m-a îndrăgit a fost cea mai mare notă pe care am obținut-o. Pregăteam cu colegii din clasă întâlniri de muzică și poezie din Otilia Cazimir, Virgil Carianopol, Nicolae Labiș. Mi se revelau aripi strânse pe care le puteam desface. Aveam voie să zbor fără să știu ce e zborul. Puteam să fiu eu însumi fără să mă cunosc. Aveam dreptul la eternitate în patru ani de ciclu școlar primar. Ieșeam din manuale pentru a intra în universalitate. Cred că încă nu știu să scriu. Rolul învățătoarei mele nu s-a epuizat. Nu e o reminescență, un atavism, ci o dorință de copilărie, de învățare, de instruire nepedagogică, ci spirituală. Sunt un repetent etern al primelor clase și cu harul doamnei învățătoare rămas în mine ca o savoare a unui fruct ingerat de mult încă o iau de la început ca un sisif fără de stânca piatră, fără de efort, dar cu patosul urcării nealterat.

*
*
*
      Unul din profesorii mei de limba și literatura română a fost domnul Mircea Bulboacă - pot spune că m-a învățat mai multă teologie decât literatură.
      Căzând statuile marilor dictatori din epoca totalitară, profesorul ne-a spus la puțin timp după acel însângerat Decembrie 1989 că mica troiță de lemn din Lancrăm nu va fi dărâmată niciodată. Lucian Blaga va fi mereu în sufletul românilor dar și în cel universal o piatră de temelie indiferent de materialul din care se realizează capodopera. Am învățat că durabilitatea nu se bazează pe rezistența fizică, ci pe elanul spiritual și că a construi înseamnă a crește în interior.
      Profesorul Mircea Bulboacă, fiu de preot, a pus bazele Seminarului Teologic din Giurgiu, dar a creat și o școală religioasă în fiecare dintre noi. Ne-a spus că primii învățători au fost preoții și că cel dintâi manual a fost ceaslovul. Biserica rămâne școala dintâi a națiunii.
      Cel mai mult mă impresiona când citea fără ochelari apropiindu-și cartea de ochi și lăcrimând. Nu avea nevoie de sticla măritoare interpusă între ochii umeziți și literele mirifice. L-am văzut întotdeauna ca preot și nu ca profesor. Evita să-și facă semnul crucii fiindcă era o cruce în sine, cu umerii săi mari, trapezoidali, ca septul transvers ce separă biserica în naos și altar. Mi-am dorit să-i semăn, să-i absorb pofta de a citi și a reciti la nesfârșit întocmai lui Borges, dar nu am reușit, medicina, disciplină în mare parte exactă, m-a smuls din fascinanta lume a fabulației literare. Din când în când profesorul Mircea Bulboacă mă cheamă înapoi sau mai degrabă înainte, pe o Plută a Meduzei în care intelectualii din Arca lui Noe mai speră încă să găsească Pământul Făgăduinței.

*
*
*
      Filosof nu voi fi niciodată dar filosofia am deprins-o de la domnul profesor Marian Stavarache căruia din totdeauna i s-a spus Socrate. Cea mai frumoasă poreclă invidiată de toți, de fapt un agnomen, un supranume, așa cum se obișnuia în antichitatea târzie.
      Venea la oră îmbrăcat sport, pregătit parcă pentru un meci de tenis în stilul lui Noica, fără a știi cine dă și cine primește.
      Avea în priviri toată erudiția lumii și nu îndrăzneai să-l privești în ochi de teama unui eșec de cunoaștere. Era mai puternic decât aliura sa fizică robustă și îi plăcea să spună că nimeni nu știe cum arăta în realitate Socrate, dar fără îndoială nu era deloc frumos și aducea cu un ospătar care îl servea în facultate.
      Ce grup de studenți să fi fost acela care l-au ales drept ospătar al Banchetului lor pe umilul Socrate, omul care nu știa decât să pună întrebări ?
      Pablo Picasso remarca faptul că ordinatoarele nu ne servesc la nimic. Un calculator nu știe decât să dea răspunsuri, nicidecum să pună întrebări. Maieutica socratică e interogativă.
      Domnul profesor Marian Stavarache ne-a învățat să ne mirăm, să punem totul sub semnul întrebării, să nu acceptăm decât adevărul descoperit de noi și nu acela livrat ca atare. Ne-a învățat să facem sport, să iubim și să avem umor. O viitoare doctoriță citea pe sub bancă din cartea de biologie tocmai în timpul aporiilor lui Kant. Socrate a întrebat-o: ,,Ce citești ?" - ea i-a răspuns savant: ,,Crossing-over-ul".
,,O să-l și faci cândva" i-a răspuns profesorul.
Trebuie să vă precizez că noțiunea de crossing-over, atât de eritistă urma să o descifrez mult mai târziu în anii de studenție: aleatoria combinare a cromozomilor redată muzical în Boleroul lui Ravel.
      Ce poți să-i mai spui unui astfel de profesor care are reverul pregătit pentru orice minge ? Cum poți să nu-l asculți când îți umple sufletul de un hohot homeric ? Cum să nu ți-l amintești când e în tine, în toate faptele tale, bune sau triviale, felicitându-te și mustrându-te deopotrivă ?
      Mi-am dorit enorm de mult să fac emisiuni, interviuri, reportaje cu acest fascinant om al vieții mele. M-a refuzat cu delicatețe. Gândeam să realizez o carte cu acest Socrate care nu a scris aproape nimic, conform predecesorului. Ce succes ar fi avut astfel de Dialoguri ale Epocii Moderne... Deși mi-ar fi plăcut să fiu Socrate, acceptam să fiu Platon, așa cum Noica toată viața a tânjit să fie Fiul Risipitor și nu a fost decât Fratele.
      Explicația refuzului mi-a dat-o evident tot profesorul Marian Stavarache la una din Serile de Crăciun când colindându-l, noi, elevii de odinioară cântam îmbujorați ,,Ne dați, ne dați, ori nu ne dați ?"
      Atunci ne-a răspuns dintr-un colț de ușă, sprijinindu-și capul de tocul ei ca într-o metaforă a lui Nichita Stănescu: ,,Noi v-am dat tot ce am avut..."

*
*
*
      La prima oră de fizică am fost întrebați de domnul profesor Dumitru Manda ce vrem să ne facem. Ne-am repezit cu profesii savante al căror sens și rost nu-l știam: profesori, medici, avocați, ingineri, arhitecți. Profesorul era dezamăgit, dorea altceva de la noi, dar noi nu înțelegeam, nomenclatorul meseriilor se epuizase. Atunci profesorul s-a întors spre tablă și a scris un cuvânt format din două litere: Om. Litera ,,o" era exagerat de mare. Se exprima grafic, non-verbal, chint-esența celor patru ani de fizică ce urmau. Ne-a spus mai târziu că Faraday a lăsat la Academia Britanică o scrisoare cu rezultatul cercetărilor sale cu rugămintea de a fi deschisă peste 100 de ani. Avea impresia că omenirea nu era pregătită pentru înțelegerea studiilor sale. Cam așa s-a întâmplat cu acest Om scris pe tablă și rămas în sufletele noastre.
      Blaga spunea că atunci când scrijelim ceva pe un trunchi, odată cu pomul, crește și scrisul. Litera aceea ,,o" a devenit pentru mine exagerat de mare umplându-mi viața și destinul. A întrecut chiar cariera medicală. Școala în sine nu a mai contat. M-am dedicat profesiei de Om cu speranța că o voi duce la îndeplinire. Mi-am dat seama că e o ,,misiune imposibilă" ca în filmele supraevaluate de tehnologia hoolywoodiană. Dacă ni s-ar fi predat doar această lecție ar fi fost de ajuns.
      Nu au trecut 100 de ani, dar am rupt plicul scrisorii lui Faraday. Am deschis-o, am citit-o, nu am înțeles nimic din ea, dar mi-am dat seama că proba timpului e vitală în fizică și că viața nu e altceva decât sfâșierea acestei pânze pe care Penelopa o țese mereu și care se numește Veșnicie. 
      De la timpul fizic la cel metafizic, de la studiile lui Martin Heidegger la cele ale lui Stephen Hawking, găurile negre nu sunt lipsă de substanță ci atracție spre o nevăzută și fascinantă lume condensată, matricea propriului nostru interior, în care odată intrați putem crea la nesfârșit galaxii.

Dr. Cosmin Ștefan Georgescu
07.12.2014