Cenaclul Valah în prima zi a lui Gustav

Cenaclul Valah în prima zi a lui Gustav

1 august 2015 – Ateneul Nicolae Bălănescu din Giurgiu, a doua prezență estivală a Cenaclului Valah a adus pe simezele din foaierul Ateneului picturile realizate cu multă măiestrie artistică de către doamna Alexandra Gacichevici.

        Alexandra Gacichevici – înzestrare plastică deosebită, capacitate de a reda formelor însușiri funcționale contopind aristotelica diferență dintre formă și materia conținută. Detașată de cotidian, migrând în nemuritoarea Valhală artistică, are intuiția de a extrage ineditul din paleta coloristică a naturii – anulând maleficul efect de adaptare vizuală. Grăitoare ca niște picturi reproducând scene de război sau imagini de basm, tablourile doamnei Alexandra Gacichevici sunt veritabile fresce ale catacombelor creștine prin care orice neofit în ale artei capătă pecete divină.

        Gigica Peptănaru – creatoare în sare ca într-un jad oriental, pictoriță cu veleități peisagistice și cu reproduceri florale, artizana unor goblenuri de precizie matematică, autoare de poezie în care Cetatea Giurgiului și ploaia care topește canicula se regăsesc armonios.

        Cornelia Chioseaua – poezii scrise pentru inima Spaniei în care conquistadorii români nu își cuceresc decât propriile vieți. Adevărate „scrisori de la moara mea” trimise către nepoții și nepoatele ce s-au răspândit din Peninsula Iberică până în Țara Galilor. Totul cu un singur gând, de a-i învăța românește pe cei plecați și care, nu au cum uita lacrima de dor de acasă.

Monica Soare – muzică populară și ușoară împlinite armonic. Semn al unei depline stăpâniri a portativului. Suflet nobil trecând peste o dramă imediată pentru a se deda scenei, este răsplătită nu numai cu aplauze ci și cu anularea dramei ca în vechile mitologii în care artistul are dreptul la fericire.

Mariana Simion – romanță, muzică ușoară, muzică populară – o cromatică vocală vastă antrenând publicul și scena deopotrivă, invitând la fredonare și reamintiri melancolice.

Carmen Lungu – voce când delicată ca limpezimea unui izvor, când tumultoasă și puternică întocmai unei cataracte, recunoaște un crescendo în fiecare interpretare întocmai corurilor antice care amplificate verbian ne aduc pe scenă o Aidă în toată splendoarea ei.

Marian Lazăr – vocea și orga aduc șlagăre internaționale într-o interpretare pasională și ritmată.

Emil Talianu – eminescolog, profesor de literatura română, jurnalist, realizator TV, fin om de cultură, ni-l aduce aproape pe Nicolae Bălănescu, juristul care și-a oferit averea pentru ca noi giurgiuvenii să avem acest Templu al Artelor care este Ateneul. Pe un perete lateral a rămas întipărită conform dorinței testamentare, ușa masivă de lemn, o adevărată poartă maramureșană prin care acest Mecena al Giurgiului și-a trecut mireasa reușind, spre deosebire de Orfeu, să o redea pe Euridice nemuririi.

Mihai Răboj – stend-up comedy și scenetă versificată minulescian, realizatorul grafic al tuturor întâlnirilor Cenaclului, Ariel care a pus la cale întâlnirea cu minunata pictoriță Alexandra Gacichevici, mentorul Clubului de Teatru Valah. Tinerii școlii sale vor reuși nu numai să aibă prezențe scenice la întâlnirile Cenaclului Valah ci mai mult decât atât, își vor trece examenele vieții cu brio.

Cosmin Ștefan Georgescu

Expoziție de pictură - Alexandra Gacichevici

Expoziție de pictură

Alexandra Gacichevici

        Cuțitul care i-a ucis pe Filip al Macedoniei și pe Cesar este acela cu care tăiem pâinea și deși pare greu de crezut, poate fi spatula unei depline măiestrii artistice. Doamna Alexandra Gacichevici, pictoriță din Giurgiu, ne demonstrează cu prisosință acest lucru. Trecută prin școala de pictură a doamnei profesoare Silvia Grosu Jelescu întocmai lui Ahile prin Styx, nu și-a lăsat nimic vulnerabil, poate doar destinul, imprevizibil și greu de dominat chiar și din Olimp. Mergând un timp la Bacău s-a primenit cu melancolia și savoarea peisajelor moldave pentru a reveni la Dunăre însetată de dor și năzuitoare de arșiță. Are în sine puterea reverberației eterne, clocotul începuturilor, necizelat cu bună știință. Nu a urmat un liceu sau o facultate de artă, poate tocmai pentru a lăsa frâu liber adevăratelor pasiuni proteice.

Neostoită în visare, dornică de etern într-o lume a efemerului, doamna Alexandra Gacichevici este constructorul supus arhitectului, dar și pictorul care nu cunoaște nici măcar granițele propriului canvas ieșind cu grație din el spre ochiul delectat al amatorului.

        Cuțitul taie cu dărnicie, ca din pâinea creștină, bucăți de vopsea pe care le topește instantaneu pe lama sa oțelită și le depune picaresc și nostalgic pe pânza groasă, ruptă din cel mai înalt catarg al Corabiei Argonauților. Peisajele sunt  reale, nu au nimic contrafăcut, amintind de Monnet care a scandalizat o lume printr-un picnic la iarbă verde. I-aș recomanda mai multe personaje, ființe vii, deoarece întotdeauna i s-a reproșat picturii noastre că până la Grigorescu s-a limitat doar la peisaje.

        Flamanzii au devenit celebrii prin oamenii pe care i-au reprezentat, mulți, câtă frunză și iarbă ca la Peter Bruegel cel Bătrân sau puțini și izolați ca la Van Dyck mergând până la micșorarea extremă a câmpului vizual - autoportretul bandajatului Vincent van Gogh.

        Picturile florale sunt adevărate stampe japoneze, multe miniaturizate amintind de tehnica bobului de orez. Petalele și sepalele sunt pletorice semn al rodniciei creatoare ce nu știi dacă simbolizează planta însăși sau vocația artistei. Figurile animale sunt fie estompate, privite de la distanță ca în carul cu boi al lui Grigorescu, fie extrem de studiate, zoologic, ca în Istoria naturală a lui Buffon. Înfățișările cabaline cu ochi umeziți și candizi, mari, în care se oglindesc stepele asiatice ale libertății de alergare concurează cu acelea ale lui Apelles care pictându-l pe Bucifal, calul neîmblânzit doar de Alexandru cel Mare, a fost obligat să lege tabloul pentru ca armăsarul să nu fugă.

        Pictorița, de o modestie nefirească breslei, spune că talentul i-a fost descoperit spontan la grădiniță când educatoarea a anunțat părinții că micuța Alexandra e înzestrată cu arta desenului. Acest anunț pragmatic care contrastează cu acela mult mai frecvent: „Copilul dumneavoastră are pojar” a reprezentat un stigmat benefic pe care fetița îl poartă și acum printre noi la vârsta propriei maturități.

        Exponând în majoritatea orașelor țării, cu prezențe în pinacoteci private din întreaga lume, doamna Alexandra Gacichevici întruchipează ubicuitatea fiind aici și deopotrivă pretutindeni. Conștientă de propriul har, nu face caz de el atâta vreme cât știe că produsele lui sunt evidente. Vorbește prin ceea ce face așa cum îi stă bine unui artist evitând cuvintele somptuoase și frazele alambicate. În perioadele de încercări ale vieții și-a găsit liniștea pictând. A fost o formă de a înțelege că viața trebuie continuată și nu oricum ci artistic. Sacrificându-și idealurile mărunte, casnice, domestice, unei înzestrări pretențioase s-a dăruit sacrificial dar fără umbra tragică a martirajului. Frumusețea, grația și delicatețea exterioară o fac să se miște printre propriile picturi ca zeița Diana printre animalele vânate care încă rămân vii atâta timp cât lumina lunii le mângâie cu razele ei sidefate. Știind că fiecare tablou e o parte din propria viață și-a întrerupt pentru un timp creația de teama destrămării prea devreme a ghemului vital ariadnic. Dar o forță mai puternică decât aceea a conservării individuale o face să transpară din nou pe simeze, să-și aducă din pivnițe băcăuane picturi uitate, care întocmai celor ale lui Rembrandt își înnegresc albastrul de Prusia transformând înserarea în mult mai sugestivul “Rond de noapte”.

        Arhitecta Anne-Marie Gacichevici, fiica artistei, m-a rugat să pipăi cu degetele încrustarea picturii pe pânză. Am făcut-o cu emoție așa cum aș fi atins mugurele unui sân de femeie sau dulcele oval al șoldului. Într-adevăr, totul era acolo: viață, moarte, lumină și întuneric. Degetele mele au rămas impregnate de aura nevăzută și arzătoare pe care și statuile lui Brâncuși o degajă cioplite pentru orbi, șlefuite până la esența pură. Cu aceste degete, cu care Arghezi și-a scrijelit „Florile de mucegai”, am scris această cronică.

Cosmin Ștefan Georgescu

Tică Lumânare48 - Trubadurul Cetății Giurgiu - Concert aniversar

Tică Lumânare48 – Trubadurul Cetății Giurgiu

Concert aniversar, 27 iulie 2015, Cafeneaua Artiștilor, Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu

        S-a spus de Diogene că ar fi un Socrate nebun. Sora mea Mădălina, profesoară de chimie în Olanda, mi-a mărturisit, aproape cu o credință tainică: „Dumnezeu nu te-a înzestrat cu darul de a cânta la chitară că nu ai mai fi făcut medicină”. Trăiesc prin urmare prin Tică. E un transfer spiritual. El îmi cântă dorurile, îmi plânge lacrimile, îmi hohotește homeric râsul. Și nu sunt singurul care i-a încredințat sentimentele proprii. Săli din întreaga țară oferă acest cec în alb, pe deplin justificat, trubadurului de la Dunăre, vestitorul de primăvară eternă, itinerantului fără de cuib, neobositului fără de loc. Aceasta este soarta artistului total, lovinescian. Trăiește pe drum, mănâncă în bistro-uri (taverne mici a căror etimologie este slavă, însemnând „repede”, adică o formă de fast-food medieval).

        Tică a clădit o școală de folk în Giurgiu ale cărei tinere vlăstare încep să se maturizeze și să prindă voce și culoare. A fondat un club de turism cu care a călătorit prin munții țării, învățându-i pe copii și pe tineri cât de frumos e să cânți și să reciți la un foc de tabără și să campezi în tine însuți. Bivoacul era patrula nocturnă ce veghea spiritele de uneltirile bigoților și nihiliștilor. A practicat artele marțiale de unde a învățat să aștepte mai întâi lovitura, să o pareze la timp și abia apoi să atace. Are un frate minunat care îl însoțește pe scenă și o mamă prezentă discret în public, aproape la fel de discret cum tata îl așteaptă acasă. O adevărată „rugă pentru părinți” rostită ceas de ceas.

        Tică are forța să treacă peste toate vitregiile vieții, pe care le transpune în acorduri muzicale și versuri tăioase, comice sau romantice, fiind un cant-autor veritabil de genul acelora pe care i-a întâlnit la Năvodari în seara de adio a cenaclului „Totuși, iubirea” al marelui poet Adrian Păunescu.

        Tică Lumânare este ceea ce ar trebui să fim cu toții, ambasadorul orașului nostru, heraldul cetății, purtătorul angelic al Bunei Vestiri. E deajuns să-i deschidem poarta sufletului și el ne va încânta cu arta lui sacrificială, biet lampagiu, candelă aprinsă a propriei sale trăiri.

        Tică ne oferă cea mai scumpă formă de materie disipată în energie: lumina. Prin fotonii ei să ne cufundăm, să îi aruncăm deasupra capetelor noastre ca pe niște fulgi de omăt stelar, să ne primenim  cu transparența lor astrală, să ne iubim fără de vină, să sperăm mai mult decât nefericiții lui Dante, să cântăm împreună refrenul tuturor melodiilor. Tică face parte din acei artiști care au toată sala de partea lor. Nu există cârcotași la reprezentațiile sale deoarece invitațiile au un caracter personal, fiecare își are loja lui pe care o știe, o stăpânește prin cultura intrinsecă și o respectă ca pe o veche tradiție. E un mod de a savura arta. E o formă de a îl respecta pe cel de pe scenă care este actor în piesele domnului regizor Remus Găină (atunci când nu îi e cavaler de onoare), invitat în emisiuni culturale unde operatorii îi fredonează șlagărele.

        Tică are dincolo de prietenia colectivă și harul prieteniei individuale. Despre aceasta din urmă e o pudoare să vorbești, iar despre prima e o demagogie. Cum și una și alta – la prietenii mă refer – îi vin de minune, mă feresc să le apreciez. Vă spun doar atât, dacă sunteți oameni de suflet, sunteți implicit prieteni ai lui Tică - inițial, într-o sferă globală, dar sinceră și nealterată. Vă conjur să încercați mai mult.

Cosmin Ștefan Georgescu