Dragi lectori, auditoriul din această noapte este prin urmare și lector. Mă citește pe mine așa cum eu îl citesc pe el, îmi vorbește așa cum eu îi vorbesc.
Lector înseamnă deopotrivă cititor și vorbitor. Nu știu ce rol am în această seară. Am venit să vorbesc dar de fapt mai mult citesc. Citesc în sufletele dumneavoastră. Ar fi o impietate să vorbesc în Bibliotecă, acest lăcaș sacru al tăcerii. Venind aici, am găsit o șosea asfaltată, încă în lucru, cu asfaltul topit fierbinte ca în seceta lui Labiș din ,,Moartea căprioarei,,. Deci drumul spre Bibliotecă e asigurat. Aveam o carte împrumutată pe care am restituit-o la intrare. Biblioteca e funcțională. Și sâmbăta la ora 6 seara. Nu pot să nu observ poziționarea strategică a Bibliotecii între Primărie, Consiliul Județean și Prefectură. Toate o privesc. Primăria are un unghi de vedere suprapus fizic proximității imediate, dar pentru cei care cunosc interiorul Bibliotecii există legături interioare între cele două instituții. Cei care ne conduc văd Biblioteca, dar și Biblioteca îi vede pe ei.
La această oră târzie e în fond Noaptea Bibliotecii, nu au mai rămas în sală decât copiii. Și este normal să fie așa deoarece ei au toată viața în față și își permit să piardă o noapte. În plus sunt și mai rezistenți când e vorba de povești. Ce le pot spune eu, omul cu o carte în mână decât o poveste. Una deloc adevărată, născută din fantezia și din memoria mea deopotrivă. Am să privesc în jos pe parcursul dizertației mele. Nu am curaj să ma uit în sală. Privirea mea s-ar încrucișa cu aceea a poetului Ion Gaghii.
Bibliotecarii știu mai bine ca oricine să citească în ochii oamenilor. Ei știu de câte ori venim la Bibliotecă ce fel de cărți împrumutăm, ce trebuie sufletului nostru. Dacă ținem o carte puțin e clar că nu o citim, o frunzărim numai. Am împrumutat-o numai pentru a bifa o listă bibliografică. Din potrivă, dacă o ținem prea mult arătăm un dezinteres, cufundarea în alte griji, uitarea de lectură...
Ion Gaghii spunea într-o poezie că o carte e ca o floare, cu petale ce trebuie atinse cu grijă, fiindcă întocmai unei mimoze s-ar putea retrage și sufletul ei, ofili.
În ,,Sfaturi pe care nu le-aș da nimănui,, pretindeam cititorilor mei să-mi păteze cartea cu grăsime, cu pătrunjel și aromă de cozonac în ideea că voi avea sporul editorial al Cărții de Bucate al Sandei Marie. Citiți-mă oriunde, puneți semn la toate paginile, subliniați, încercuiți, faceți adnotări, tăiați, modificați, iubiți, contraziceți, intrați în vorbă cu cărțile, dar făceți-o așa cum v-a rugat în șoaptă și în genunchi aproape poetul Ion Gaghii: atingeți numai paginile care pot fi atinse - pe acelea interioare încorporați-le ca pe un drajeu cu desfacere interioară.
În prima mea zi de școală știam cât de cât - buchiile - am împrumutat de la Biblioteca Școlii Generale Nr.7 cartea ,,Caprele Irinucăi,, - o secvență cu pagini ilustrate din Amintirile din copilărie ale lui Creangă.
Scriitorul Petre Crăciun, aici lângă mine, știe mai bine ca noi toți că toate cărțile mari ale lumii au fost la început cărți pentru copii. Peste un secol sau mai mult, ele au devenit cărți pentru cei mari. Adulții au nevoie de un timp de înțelegere pe care copiii nu-l solicită. Micul Prinț a înțeles din prima povestea oiței pilotului din deșert. Gulliver este purtat de Swift în Țara Piticilor și a Uriașilor pentru a nu se face nici o referire la sistemul politic britanic din acea vreme. La fel procedează și Shakespeare când îl transferă pe Hamlet în Danemarca anilor 1200 la Palatul Elsinor. Robinson e trimis de Defoe pe o insulă conform sintagmei: Fiecare englez e o insulă. Dar ce suntem noi decât insule singuratice într-un arhipelag al cărții ce nu reușește să-și adune foile.
Ce carte ați lua cu voi dacă ați naufragia pe o insulă pustie ? Probabil că jumătate dintre dvs. Biblia, iar cealaltă jumătate Sonetele lui Shakespeare. Eu aș lua un manual de confecționat bărci. Trebuie să fim pragmatici în viața reală și ideali în cea spirituală.
Luminița Gelețu și Mihaela Stoica au venit cu chitările lor confecționate din lemn de carte și ne-au cântat poemele Duniei, ale lui Păunescu și ale lor așa cum au scris pe portativul unor corzi vibrante în armonie cu sunetul astrelor.
Muzeograful și istoriograful Emil Păunescu e de acord cu mine când spun că pentru omenire cartea a fost o invenție la fel de importantă ca roata sau motorul cu aburi.
Gutenberg prin inventarea tiparului și Columb prin descoperirea Americii adică a Lumii Noi ne-au adus în istoria modernă.
Preoții credeau că o dată cu inventarea tiparului Liturghia lor nu va mai fi ascultată. Dar Victor Hugo îi consiliază în Notre Dame de Paris spunându-le: Nici cuvântul vorbit, nici cel scris nu se vor antagoniza. Ele se vor întări reciproc într-o simbioză a sensurilor. Așa se întâmplă și astăzi când Toffler și Macluhan ne asigură că nici un computer sau tabletă electronică nu va înlocui patinata carte tipărită. De altfel novatorii programelor informatice au introdus foșnetul foilor și scroll-ul adică răsfoirea computerizată.
Mădălina, sora mea, mai mare cu 2 ani decât mine, avea în școala generală doi colegi, frați gemeni, Dana și Ionuț Mihai care nu semănau deloc fizic. M-a mirat aceasta mult timp până când am aflat, studiind medicina, ca există gemeni heterozigoți. Dana și Ionuț erau însă monozigoți spiritual având aceeași dragoste pentru lectură conferită de tatăl lor, bibliotecarul Ion Mihai, omul care prin coregrafia sa interioară ar fi învățat dansul și pe un nepriceput ca mine. Cosmin Boiangiu, în aceeași clasă cu Mădălina, Dana și Ionuț, citea din biblioteca părinților. Un copil să citească literatura oamenilor mari. Un fapt rar întâlnit. Rămânea ore întregi cufundat în cărțile celor mari până când posesorii îl găseau în această stare de transhumanță spirituală. I s-a furat și bicicleta atunci când, prezent la biblioteca orașului, a uitat cu desăvârșire de mijlocul de locomoție în favoarea altuia mai rapid ce îl purta peste secole: mașina timpului lui Wells.
Peste câțiva ani, Cosmin Boiangiu a devenit un poet al Giurgiului recunoscut de poeta Constanța Buzea și azi e un diplomat recunoscut de întreaga lume. Când am fost în Amsterdam într-o vizită la sora mea, profesoară de chimie acolo, m-am repezit cu nepoțelul meu Thomas de numai 10 ani să împrumut cărți dintr-o bibliotecă olandeză. Cu brațul plin de volume am fost refuzat într-o limbă străină mie, pe motiv că nu am card de cititor adult, cel din Giurgiu nefiind valabil, iar cel al lui Thomas prea mic ca vârstă. Copiii nu au voie în Amsterdam să citească literatură pentru adulți. Slavă Domnului - Cosmin s-a născut în Giurgiu și nu a avut interdicții literale.
Dunia Pălăngeanu, poeta și coordonatoarea Cenaclului Literar Luceafărul, a adus copii talentați din Giurgiu, Gostinu și din alte școli mirifice, muze evident frumoase care își fac propriile versuri dar se inspiră și pe noi, fotografi care știu să imortalizeze și clipa și veacul cum e Lucian Ionescu, oameni înțelepți trecuți prin albul vârstei lor. În deschiderea Nopții celor 1001 de Cărți fetele Asociației Floria Art cu panglici tricolore și costume tradiționale dansau cu vase de lut în mâini. M-au dus cu gândul la Danaidele care umpleau la nesfârșit un butoi fără fund. Cred că acesta este simbolul literaturii. Să aduci mereu carafe fermecate pe umeri de fecioare pentru pedeapsa neîmplinită a trădării nocturne a mirilor în favoarea măriei sale Tatăl Împărat. Doar mezina salvează onoarea lumii iubindu-și soțul și evitând astfel crima nubilă. Cartea ne învață să iubim și așa cum spunea literata Camelia Filip, ne salvează viața.
Ce e viața noastră decât un număr magic al anilor noștri, cum spunea profesorul Ion Dincă citându-l pe Pitagora, număr ce poate fi 7, 70 sau 700.
Importantă nu e nemurirea noastră ci a sufletului nostru. Trupul nostru e precar, e plin de boli, dar sufletul e nealterat atâta vreme cât e salvat de carte.
Heine spunea că evreii sunt neamul a cărei patrie e o carte - Biblia. Borges era convins că Raiul nu e o grădină ci o Bibliotecă. Și că Bibliotecarul Universal e Dumnezeu.
Neamurile și-au ales ca reprezentanți literari personalități care nu le seamănă dar spre care tind asimptotic.
Anglia understatement-ului adică a conciziei l-a ales pe Shakespeare care hiperbolizează metafora. Germania ca zonă l-a promovat pe Goethe, omul care nu a folosit niciodată cuvântul patrie ci doar pe acela de lume fără granițe. Iar Spania inchizitoare ni-l oferă pe Cervantes, pașnicul hidalgo. Românii îl au pe Eminescu. Știți cum a fost el. Așa nu suntem noi.
Dr. Cosmin Ștefan Georgescu
04.10.2014
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu