duminică, 2 august 2015

Expoziție de pictură - Alexandra Gacichevici



Expoziție de pictură
Alexandra Gacichevici


        Cuțitul care i-a ucis pe Filip al Macedoniei și pe Cesar este acela cu care tăiem pâinea și deși pare greu de crezut, poate fi spatula unei depline măiestrii artistice. Doamna Alexandra Gacichevici, pictoriță din Giurgiu, ne demonstrează cu prisosință acest lucru. Trecută prin școala de pictură a doamnei profesoare Silvia Grosu Jelescu întocmai lui Ahile prin Styx, nu și-a lăsat nimic vulnerabil, poate doar destinul, imprevizibil și greu de dominat chiar și din Olimp. Mergând un timp la Bacău s-a primenit cu melancolia și savoarea peisajelor moldave pentru a reveni la Dunăre însetată de dor și năzuitoare de arșiță. Are în sine puterea reverberației eterne, clocotul începuturilor, necizelat cu bună știință. Nu a urmat un liceu sau o facultate de artă, poate tocmai pentru a lăsa frâu liber adevăratelor pasiuni proteice.
Neostoită în visare, dornică de etern într-o lume a efemerului, doamna Alexandra Gacichevici este constructorul supus arhitectului, dar și pictorul care nu cunoaște nici măcar granițele propriului canvas ieșind cu grație din el spre ochiul delectat al amatorului.
        Cuțitul taie cu dărnicie, ca din pâinea creștină, bucăți de vopsea pe care le topește instantaneu pe lama sa oțelită și le depune picaresc și nostalgic pe pânza groasă, ruptă din cel mai înalt catarg al Corabiei Argonauților. Peisajele sunt  reale, nu au nimic contrafăcut, amintind de Monnet care a scandalizat o lume printr-un picnic la iarbă verde. I-aș recomanda mai multe personaje, ființe vii, deoarece întotdeauna i s-a reproșat picturii noastre că până la Grigorescu s-a limitat doar la peisaje.
        Flamanzii au devenit celebrii prin oamenii pe care i-au reprezentat, mulți, câtă frunză și iarbă ca la Peter Bruegel cel Bătrân sau puțini și izolați ca la Van Dyck mergând până la micșorarea extremă a câmpului vizual - autoportretul bandajatului Vincent van Gogh.
        Picturile florale sunt adevărate stampe japoneze, multe miniaturizate amintind de tehnica bobului de orez. Petalele și sepalele sunt pletorice semn al rodniciei creatoare ce nu știi dacă simbolizează planta însăși sau vocația artistei. Figurile animale sunt fie estompate, privite de la distanță ca în carul cu boi al lui Grigorescu, fie extrem de studiate, zoologic, ca în Istoria naturală a lui Buffon. Înfățișările cabaline cu ochi umeziți și candizi, mari, în care se oglindesc stepele asiatice ale libertății de alergare concurează cu acelea ale lui Apelles care pictându-l pe Bucifal, calul neîmblânzit doar de Alexandru cel Mare, a fost obligat să lege tabloul pentru ca armăsarul să nu fugă.
        Pictorița, de o modestie nefirească breslei, spune că talentul i-a fost descoperit spontan la grădiniță când educatoarea a anunțat părinții că micuța Alexandra e înzestrată cu arta desenului. Acest anunț pragmatic care contrastează cu acela mult mai frecvent: „Copilul dumneavoastră are pojar” a reprezentat un stigmat benefic pe care fetița îl poartă și acum printre noi la vârsta propriei maturități.
        Exponând în majoritatea orașelor țării, cu prezențe în pinacoteci private din întreaga lume, doamna Alexandra Gacichevici întruchipează ubicuitatea fiind aici și deopotrivă pretutindeni. Conștientă de propriul har, nu face caz de el atâta vreme cât știe că produsele lui sunt evidente. Vorbește prin ceea ce face așa cum îi stă bine unui artist evitând cuvintele somptuoase și frazele alambicate. În perioadele de încercări ale vieții și-a găsit liniștea pictând. A fost o formă de a înțelege că viața trebuie continuată și nu oricum ci artistic. Sacrificându-și idealurile mărunte, casnice, domestice, unei înzestrări pretențioase s-a dăruit sacrificial dar fără umbra tragică a martirajului. Frumusețea, grația și delicatețea exterioară o fac să se miște printre propriile picturi ca zeița Diana printre animalele vânate care încă rămân vii atâta timp cât lumina lunii le mângâie cu razele ei sidefate. Știind că fiecare tablou e o parte din propria viață și-a întrerupt pentru un timp creația de teama destrămării prea devreme a ghemului vital ariadnic. Dar o forță mai puternică decât aceea a conservării individuale o face să transpară din nou pe simeze, să-și aducă din pivnițe băcăuane picturi uitate, care întocmai celor ale lui Rembrandt își înnegresc albastrul de Prusia transformând înserarea în mult mai sugestivul Rond de noapte”.
        Arhitecta Anne-Marie Gacichevici, fiica artistei, m-a rugat să pipăi cu degetele încrustarea picturii pe pânză. Am făcut-o cu emoție așa cum aș fi atins mugurele unui sân de femeie sau dulcele oval al șoldului. Într-adevăr, totul era acolo: viață, moarte, lumină și întuneric. Degetele mele au rămas impregnate de aura nevăzută și arzătoare pe care și statuile lui Brâncuși o degajă cioplite pentru orbi, șlefuite până la esența pură. Cu aceste degete, cu care Arghezi și-a scrijelit „Florile de mucegai”, am scris această cronică.

Cosmin Ștefan Georgescu

Un comentariu:

  1. Multumesc domnule doctor Cosmin Stefan Georgescu pentru descrierea profunda!
    Nu sunt un maestru al cuvantului ca dvs., asa cum am declarat in fata publicului, motiv pentru care ma exprim cel mai bine prin pictura. Fiecare dintre noi suntem inzestrati cu un dar divin pe care avem datoria de a-l dezvolta pe parcursul vietii. Eu mi- am materializat sentimentele prin tablouri, pe care datorita incurajarii dvs. " mi- am luat inima in dinti" si le- am expus publicului, prin participarea la Cenaclul Valah Giurgiu, aflat la a doua editie si caruia ii urez multe reuniuni de acum incolo.
    Sunt foarte impresionata de modul in care ma vedeti ca om si artist si de comparatiile, pe care personal le- am considerat de neegalat, cu monstrii sacrii ai artei.
    Va multumesc din nou si va doresc mult succes in continuare!

    RăspundețiȘtergere