Povestea Fericirii

Povestea Fericirii

        Era odată într-o țară îndepărtată un om foarte fericit. De altfel el spunea că e cel mai fericit de pe Pământ, că nu a plâns și nu a suferit niciodată.

         El locuia singur într-o colibă și nimeni nu știa nimic despre viața lui. Oamenii veneau la el doar să se minuneze de fericirea lui și oarecum să se întremeze și ei în ceasurile de cumpănă.

         Cei mai mulți spuneau despre el că e nebun. Câțiva îl considerau zeu sau oricum un spirit coborât din Cer, chiar un Sfânt al Fericirii care ar putea întemeia o religie ce și-ar găsi mulți adepți.

         Pelerinii încercau să-l descoasă pe omul ce era destul de în vârstă ca să nu fi avut nici o nefericire. Unii erau de părere că el și-a pierdut memoria, iar alții că bravează doar această stare de fericire.

         Dar ce făcea zilnic uncheșul ? Bea apă de izvor, mânca din bunătățile pe care i le ofera natura, iar pe toți oamenii îi primea cu drag.

         Se bucura de umbra unui copac în zilele toride și de razele Lunii în nopțile senine.

         Chiar dacă nu avea voce strălucită, cânta refrene pe care le auzise din bătrâni și triluri pe care le slobozeau păsările printre ramuri.

         Oamenii răi spuneau că el e fericit fiindcă nu are soție și copii care să-i necăjească zilele. El le răspundea că orice lucru care nu i s-a întâmplat i-ar fi putut aduce o fericire mai mare.

         „Chiar și boala ?” l-a întrebat un filozof.

         „Chiar și moartea” - a răspuns el zâmbind.

Cosmin Ștefan Georgescu

Zeița Pădurii

Zeița Pădurii

         Se povestește că într-o țară îndepărtată, al cărui nume nu-l mai cunoaște nimeni dar despre care toți știu că era o țară cu multe păduri, trăia un tăietor de lemne. Evident, casa lui era în mijlocul unei păduri cu copaci falnici. Omul tăia în fiecare zi un copac pentru a-l duce la târg și a-și lua în schimbul banilor primiți pe el, cele de trebuință. Era singur și prin urmare nu cheltuia mult. Și-ar fi dorit și el o femeie care să-i aducă mulți copii dar cum poți să convingi pe cineva să vină în mijlocul unei păduri.

         Într-o zi omul nostru, fie a întârziat cu târguielile, fie ziua se scurtase fiind toamnă, cert e că bărbatul se rătăci în pădurea care îi era atât de dragă. Înzestrat cu securea sa, începu să taie la disperare vlăstarii care îi aținteau calea. Deodată, în puterea înserării, îi ieși în cale o femeie diafan de frumoasă.

         -Ce faci pădurarule ? De ce tai viitoarea ta recoltă ? Nu te găndești că peste ani nu ai să ai ce să mai duci la târg ?

         -Ba bine că nu! Eu vreau să ajung acasă înainte de a se ivi noaptea.

         De abia după ce rosti aceste cuvinte pădurarul își dădu seama cu cine vorbește. Fără îndoială trebuia să fie o zână deoarece nici o femeie nu se încumeta singură pe aceste meleaguri.

         -Am să îți arăt eu drumul! Știu unde este casa ta…

         Pădurarul intră în joc. Nu o întrebă pe frumoasă nici cum o cheamă, nici de unde vine și nici măcar cum de știe unde e casa lui. O urmă cu un fel de atracție pe care numai vânătorul o simte către căprioara pe care nu se încumetă să o sacrifice. Nu după mult timp, într-un luminiș, se ivi casa pădurarului. E drept, scăpăra luna, dar asta conta mai puțin.

         -Rămâi aici! – imploră pădurarul ființa nemaiîntâlnită.

         Zâna a acceptat și după ce au mâncat din merindele târguite s-au desfătat într-un pat mare și odihnitor făcut din lemn masiv din această pădure.

         Zeița a hotărât să nu mai plece din casa pădurarului și să cânte mereu la ceas de seară ca el să găsească drumul de întoarcere. Vocea zânei era de privighetoare și numai sonoritatea mai puternică îl făcea pe pădurar să nu se îndrepte spre alte luminișuri unde cântau păsările.

         Peste nouă luni de la cele întâmlpate, zeița îi aduse un prunc de care pădurarul era tare mândru. Din când în când își mai aducea aminte de faptul că a vrut să taie lăstarii și mereu când își vedea copilul se gândea că nimic nu e mai important decât să-i îngrijești pe cei care vor reprezenta viața viitoare.

Cosmin Ștefan Georgescu

Olarul și perechea de palme

Olarul și perechea de palme

         Un olar făcea din lut cele mai frumoase oale. Lumea venea și le cumpăra minunându-se de ele.

         Un om bogat a venit odată și i-a zis olarului: „Am să-ți cumpăr toate oalele pe care le faci dar să mă lași să îți văd meșteșugul”.

         „Cu dragă inimă” i-a răspuns olarul fără să se teamă că i-ar putea fura taina. Imediat s-a pus pe lucru, a amestecat lutul cu puțină apă până a obținut o pastă lipicioasă. Apoi a început să o modeleze cu degetele sale crăpate de atâta muncă.

         Când forma era gata i-a dat o pereche de palme.

         „De ce faci asta ?” a țipat bogătașul.

         „Ca să rămână forma cât timp veți folosi această oală”.

         „Dar e lutul meu pe care ți-l plătesc atât de scump” - a răcnit bogatul. Și fără să mai aștepte un răspuns din partea umilului olar i-a tras o pereche de palme peste față. A luat oala și fără a-i mai arunca un ban a plecat îmbufnat.

         Olarul cu obrajii aprinși a îngăimat: „Nu mă pot supăra pe perechea aceasta de palme. Și eu tot lut sunt”.

Cosmin Ștefan Georgescu

Frumoasa care nu știa cum o cheamă

Frumoasa care nu știa cum o cheamă

         Era odată o fată atât de frumoasă cu părul mătăsos și galben ca spicul grâului, cu umerii rotunzi ca merele, sâni pârguiți și picioare zvelte.

         Când tinerii veneau să o pețească și o întrebau cum o cheamă ea răspundea mereu altfel: Maria, Ioana, Elena. Terminându-se numele de fete își dădea nume de flori sau de fructe, de anotimpuri și țări sau de emoții și pasiuni.

         Tinerii care se lăudau că au cucerit-o se certau când ajungeau să îi rostească numele deoarece fiecare spunea că a iubit pe altcineva.

         Adevărul e că oamenii se ciondăneau în zadar. Ei iubeau ceva anume din viața lor și numele era normal să fie altul. Iar fata frumoasă cu o sumedenie de nume probabil mai există și astăzi din moment ce oamenii se îndrăgostesc de ea.

Cosmin Ștefan Georgescu