Zeița Pădurii

Zeița Pădurii

         Se povestește că într-o țară îndepărtată, al cărui nume nu-l mai cunoaște nimeni dar despre care toți știu că era o țară cu multe păduri, trăia un tăietor de lemne. Evident, casa lui era în mijlocul unei păduri cu copaci falnici. Omul tăia în fiecare zi un copac pentru a-l duce la târg și a-și lua în schimbul banilor primiți pe el, cele de trebuință. Era singur și prin urmare nu cheltuia mult. Și-ar fi dorit și el o femeie care să-i aducă mulți copii dar cum poți să convingi pe cineva să vină în mijlocul unei păduri.

         Într-o zi omul nostru, fie a întârziat cu târguielile, fie ziua se scurtase fiind toamnă, cert e că bărbatul se rătăci în pădurea care îi era atât de dragă. Înzestrat cu securea sa, începu să taie la disperare vlăstarii care îi aținteau calea. Deodată, în puterea înserării, îi ieși în cale o femeie diafan de frumoasă.

         -Ce faci pădurarule ? De ce tai viitoarea ta recoltă ? Nu te găndești că peste ani nu ai să ai ce să mai duci la târg ?

         -Ba bine că nu! Eu vreau să ajung acasă înainte de a se ivi noaptea.

         De abia după ce rosti aceste cuvinte pădurarul își dădu seama cu cine vorbește. Fără îndoială trebuia să fie o zână deoarece nici o femeie nu se încumeta singură pe aceste meleaguri.

         -Am să îți arăt eu drumul! Știu unde este casa ta…

         Pădurarul intră în joc. Nu o întrebă pe frumoasă nici cum o cheamă, nici de unde vine și nici măcar cum de știe unde e casa lui. O urmă cu un fel de atracție pe care numai vânătorul o simte către căprioara pe care nu se încumetă să o sacrifice. Nu după mult timp, într-un luminiș, se ivi casa pădurarului. E drept, scăpăra luna, dar asta conta mai puțin.

         -Rămâi aici! – imploră pădurarul ființa nemaiîntâlnită.

         Zâna a acceptat și după ce au mâncat din merindele târguite s-au desfătat într-un pat mare și odihnitor făcut din lemn masiv din această pădure.

         Zeița a hotărât să nu mai plece din casa pădurarului și să cânte mereu la ceas de seară ca el să găsească drumul de întoarcere. Vocea zânei era de privighetoare și numai sonoritatea mai puternică îl făcea pe pădurar să nu se îndrepte spre alte luminișuri unde cântau păsările.

         Peste nouă luni de la cele întâmlpate, zeița îi aduse un prunc de care pădurarul era tare mândru. Din când în când își mai aducea aminte de faptul că a vrut să taie lăstarii și mereu când își vedea copilul se gândea că nimic nu e mai important decât să-i îngrijești pe cei care vor reprezenta viața viitoare.

Cosmin Ștefan Georgescu