miercuri, 17 septembrie 2014

Piesa de teatru Echivoc - Cronică ambiguă

      Avanpremieră la Cronica Avanpremierei 

      
      Am început să citesc cronici imediat după terminarea spectacolelor. Să le citesc actorilor. Sunt un fel de preot de actori. Le pun patrafirul pe creștet și le citesc. O să o fac și la ,,școala de proști,, a lui Mircea M. Ionescu, viitoarea premieră a Teatrului Tudor Vianu din Giurgiu. În acest subiect sunt expert. Încep cu sfârșitul. Ca în unele piese.
      În acest step-up tragedy Raluca Botez mi-a plâns pe umăr. Mi-a udat cămașa. Și exact pe umărul vulnerabil. Eu cu călcâiele nu am probleme.
      I-am spus numai plânge. Eu dacă văd lacrimi de femeie sunt ca un taur care vede sânge. Nu mă mai omoară nici un matador, toreador și ce or mai fi. Dar nici eu nu îi omor. Nu am nimic cu ei. Cu ea am eu ce am. Cu cea care a plâns pe umărul meu. M-a nenorocit. Auzi și tu. De acum încolo când voi mai scrie o piesă de teatru lacrimile ei îmi vor săra și îmi vor concentra sângele. Că, dacă nu știți - eu nu cumpăr cerneală. Eu scriu ca Essenin. Cu propriul sânge.
      Raluca a bălmăjit și ceva din Shakespeare. Nu i-ar fi rușine. La anii ei. E prea mică. Ce știe ea de Shakespeare ? Crede că un Institut de Teatru gata o face Julieta sau Ofelia ? Nu... Să treacă printr-un divorț ca mine, prin niște trădări cum am suferit eu și apoi să scoată nasul în lume. Iar de plâns când i-o da voie Destinul. Ce dacă scria așa în text ? Ce dacă așa i-a spus domnișoara regizor Amalia Olaru ?
      Și de ce să plângă pe umărul meu ? Pe dreptul ? Mie mi-a paralizat brațul. Voi fi întocmai lui Cervantes - ciungul de la Lepanto. Dar el s-a luptat pe mare, cu turcii - singura bătălie redată de Velasquez - servilul pictor al Curții Spaniole. A fost prins, închis și a scris Don Quijote. Așa schilodit cum era. Cum reușesc să fac literele cu stânga mă apuc de scris.
      Vă aduceți aminte de Woody Allen regizorul asaltat de fani - unul i-a zis: ,,Vă rog, un autograf, pentru soția mea. Scrieți-i așa: Pentru Betty, infidelă și cicălitoare,,. Așa o să scriu și eu motto-ul acestei cronici:
,,Ralucăi plângăcioasă și pudică,,.




      Precizez încă de la început că această cronică nu va aduce lămuriri în privința piesei.
      Dumitru Solomon a vrut să destabilizeze planul ontic al Templului Thaliei. Motiv pentru care ne aruncă de la început într-o perspectivă inversă. Noi avem ca spectatori o viziune - dramaturgul și domnișoara regizor ne propun o alta.
      Giulia Ionescu se prezintă cu numele real. Și cu trupul ei. Semi-îmbrăcat. Este ea în carne și oase cum se spune. Și sâni și picioare. Nu e actriță. Se încurcă, face bâlbe. Pașii mari despică fusta. Nu știu dacă chiar totul e regizat.
      Derulează ca un papirus - semn al legăturii cu Antichitatea - afișul spectacolului. Noi l-am văzut și pe stâlpul Teatrului. Și prin oraș pe lângă anunțurile monocolore cu ,,Vând Păr,, și ,,Fac Puțuri,,.
      Dar ,,Surprise!,, - Afișul e prezentat invers. Giulia e prea teatrală aici și intră într-un rol din care ar fi trebuit să iasă. E surprinsă voit comic de această derulare inversă. Dar înainte vreme ca să revezi o peliculă cinematografică îi întorceai celuloidul și urmăreai cu plăcere scenele în mod retro.
      Deci frații Lumiere ar fi fost mândri de cabotinismul Giuliei. Ea e de fapt un Charlot feminin. Spre deosebire de el e îmbrăcată la patru ace deși tot pentru cei mulți și săraci profesează. Primul detaliu vestimentar - cămașă albă cu mânecă scurtă, decoltată, debutonată, cum zic francezii. Fusta neagră, pleznește pe coapsele svelte semn că s-a folosit minim de material pentru maxim de înzestrare.
      Afișul derulat invers e cheia piesei. Totul va fi pe dos. Nu accepți asta ieși din sală. Chiar și numele Echivoc are ultimele litere căzute. Nici măcar un cuvânt nu va fi în firea lui în piesa aceasta. Fiindcă la început a fost Cuvântul. Și suntem la început.
      Giulia a venit și cu un pupitru și un indicator. Are și ochelari. Amintește de profesorii medievali de retorică. În mod voit își strică dicția devenind sâsâită. Adică pedagogul care nu se învață pe sine, lupul moralist și ochiul care nu-și vede propria retină. Pe parcursul piesei indicatorul transcede în baghetă dirijorală. Giulia va deveni ea însăși maiestru al orchestrei. Când va renunța la rigoare și text va fi actriță. La început ea e regizorul care urmărește ad-literam desfășurarea scriptului. De altfel piesa își propune să te scoată din minți. Reia la infinit prologul care servește ca matriță pentru toate etapele scenice. Viziunile regizorale și atitudinile interpretative sunt diferite.
      Prin urmare piesa devine savuroasă fiindcă ne trece de la declamațiile antice la subtilitățile lui Stanislavski și ale lui Peter Brook.
      În reprezentație fiecare personaj are fațete multiple în ochi de muscă.
      Cristian Gheorghe - dramaturgul care nu a scris piesa - absurd ionescian - joacă totuși cu patos așteptându-l pe Godot care evident nu vine. Pe tricoul lui negru scrie cu alb (vor fi culorile piesei): Hamlet is dead. Aș fi adăugat cuvintele prietenului Mircea M. Ionescu deasemenea dramaturg: ,,For nothing...,,.
      Raluca Botez intră fulminant pe muzica peliculei ,,Pretty Women,, decibelizată. Ea e starleta bollywoodiană care devine în final Ingrid Berman a hollywoodului. De la părul strâns în cosițe împletite oarecum contrastant - prea liceean - cu diva ieftină din prolog se metamorfozează în femeie matură, de casă, care renunță la tocurile supradimensionate în favoarea mersului desculț. Rochia de la început albă cu buline negre ne amintește de arlechinul dintre cele două lumi - albă - imaginară, neagră - reală. Ridică mâinile războinic și revoltător, mișcare ce atrage coborârea acului pe patefon și periodic prin aceleași semne deloc discrete - muzica se întrerupe. Picioarele sunt ridicate exponențial și odată cu ele tensiunea publicului. Se așează fulgerător după baleierea catwalk-ului pe scaunul de lângă dramaturg ce-și savurează cafeaua lipsit de orice inspirație artistică. Picat în real detestă perorațiile Giuliei. Ce piesă ? Ce autori ? Ce actori ? Nimic nu există. Se aplică negarea negației. Dacă se joacă rolul unui dramaturg care nu a scris nici o piesă înseamnă totuși că piesa există. Prea complicat. 
      Actrița Raluca bea un pahar cu ceva (cred că era apă dar ne putem închipui orice - ea e o Alice într-o Țară a Minunilor deși Iepurașul de Martie lipsește). Când dramaturgul îi neagă existența prin simplul motiv că nu s-a învrednicit să o scrie, ea îi aruncă pe față apa pe care o ținea în gură - cea mai vulgară abluție.
      Varianta regizorală numărul 2: Apa să fi fost aruncată din pahar direct pe fața dramaturgului. Dar lipsea internalizarea ei, încărcarea cu feminitate și expulzia convertită în inacceptare pe fața indiferentului artist ce nu-i dădea viață. Ea e o Galatee inversată. E îndrăgostită de sculptorul Pygmalion, îi cere existența prin creație.
      Cristi e Demiurgul. El poate crea lumea din nimic fiindcă atâta vreme cât nimic nu a fost scris, nimic nu există. Aceasta e părerea regizoarei Giulia și actriței Raluca. Dar dramaturgul știe falsitatea scrisului și pledează pentru real.
      Nu tot ce se joacă e real și nu tot ce e real se joacă.
      ,,Echivoc,, - etimologic înseamnă egalitate. Planurile sunt ambigue tocmai fiindcă sunt echipotente. Când totul e egal alegerea își pierde forța devenind simplă preluare aleatorie. Actorii au roluri foarte grele, sunt fiecare dramaturg, regizor, actor și public și om din afara Teatrului care nici măcar nu e public. În ziua de azi e o piesă eficientă. Minim de interpreți, maxim de personaje. Management excelent. Unde mai pui că apelează și la public. Dezvoltare pe orizontală.
      Problema piesei e că niște actori care încearcă să atingă excelența au indicația regizorală de a juca foarte prost. E fișa postului. Viața bate teatrul. Până acum știam că bate filmul - și înțelegeam. Filmul e un ecran. Vocea e în boxe. Totul e fals. Dar teatrul ? Ca să ne convingă că e real actorii se plimbă printre noi, prin public. Piesa a fost montată, de fapt demontată de către tânăra regizoare Amalia Olaru în premieră națională la Cafeneaua Artiștilor a Teatrului Tudor Vianu din Giurgiu la data de 16 septembrie 2014 reprezentând deschiderea stagiunii teatrale. Actorii îți intră în suflet, îți respiră aerul, se uită în ochii tăi. Vorba lui Marin Sorescu: ,,Liniște, ne privim în ochi,,. Ei numai liniște nu fac. Mă refer la sufletele noastre. Parcă suntem pe Titanic. Tangaj total. Și după ce ne conving că sunt întocmai cum îl descria Nichita pe Eminescu - ,,vii pipăibili cu mâna, îmbrăcați în ștofă,, - ni se cere în genunchi să uităm că ei au trăim înaintea noastră. Că ei știu totul. Ei nu se vor gnostici. Sunt Dumnezei. Fac Lumea din nimic. Fiindcă piesa nu are decât mesaj, idee pură ca în Platon. Gravitează în vid formându-și propria masă accelerată. Semnalul e că teatrul se face din neant. Nici măcar pământ și apă nu ai. Trebuie să le faci tu. Ca în Heiddeger. Dacă nu știi rămâi la începutul Lumii. Întroglodit. Un sălbatic. Într-o lume computerizată. ,,Echivoc,, renunță la măștile atât de apreciate de Dionissos și de Comedia del Arte. 
      Raluca Botez chiar se dezbracă. Până la nivelul decenței furoului. Adică al minimei rezistențe. E în dress și ne dresează și pe noi. Nu are pantofi. Ei erau din altă scenă pe când avea veleități de divă. Melodramoleta e în oglindă inversă față de ,,Pretty Women,,. Filmul cu Julia Roberts duce la un happy-end siropos. Echivoc se termină banal dar realist. Cei trei stau pe scândura scenei. Nimic glamuros. Sunt obosiți. Epuizați. Au renunțat la teatru. Profesia lor. Au ales viața. Proastă alegere. Mai grav e că ne pun și pe noi să decidem. Plimbându-se printre mese, luând loc lângă noi. Intervievându-ne cu un microfon mobil ce creează ideea de fals comunicațional (noroc că la un moment dat îl înghit). De fapt părtașii unui testament. Teatrul moare. Noi îi vom fi moștenitorii legitimi. Nu legali. E diferență. Aici nu sunt legi. Aici nu e nimic. Suntem în creuzetul formării. Cabotinajul actorilor e perfect. Sunt stupizi fiindcă așa vor să fie. Ca Stan care înghite cuiele când vrea să-i spună lui Bran în ce stinghie să le bată. Viața e ridicolă și comică în același timp. Ca o piesă de teatru în care Shakespeare spune că dragostea e animalul cu două spinări. Aici e cuprinsă și metafora lui Aristotel - dragostea e un singur suflet în două trupuri... Dar Shakespeare se adresa publicului. El avea nevoie nu neapărat de oameni care să-i plătească biletele: nu avea datoriile lui Balzac, ci de oameni care să-i înțeleagă piesele și nu doar să fie prezenți în stal ca la dramaturgul Curții Victoriene.
      Fragmentele din Shakespeare sunt suave: Ce vedem dacă lumea e altfel decât pare ochiului ? Ce se țese în fața noastră e vis ? 
      ,,Hamlet is dead,, e o sintagmă ireală chiar dacă e scrisă pe tricoul dramaturgului. El vrea să renunțe la clasici dar îl bântuie operele lor. Shakespeare nu va muri fiindcă el a trăit. Scrisul pentru el a fost o altă formă de a respira. Pirandello e al doilea invocat. Personajele lui își caută autorul. Interpreții din Echivoc ne caută pe noi. Nu au nevoie de autor. Ce, viața are regizor ? Îl are pe Dumnezeu și e de ajuns. Cum spunea la Avanpremieră domnul Marian Damian - profesor de Educație Fizică și Sport și antrenor de atletism în Giurgiu.
      Legătura dintre muzică și teatru e una proastă, a surprins-o și Giulia care la fiecare rostire semeață a dramaturgului Cristi cade în mâini pe claviatură ca Toulouse din Pisicile Aristocrate Pariziene. Ori muzică, ori teatru. Dacă le faci pe amândouă e musical, adică nu e nimic. În afară de muzică totul e tăcere. Și fiindcă nu putea păstra tăcerea dramaturgul perora.
      Întrebările puse de actori publicului sunt existențiale. Cum ne cheamă ? Adică ce nume lăsăm ? Cum îl cheamă pe Sfântul Protector ? Ce facem într-o zi ? Trăgând linie într-o viață înfăptuiești ce realizezi într-o zi. Totul e repetitiv și liniar. Ce-am face dacă Lumea s-ar sfârși mâine ? La întrebarea aceasta Constantin Noica a replicat: Îți răspund poimâine. Era în vârstă. Înterogația Îl subminează pe Dumnezeu și dacă dai răspunsuri apocaliptice ești pierdut. De ce vă temeți ? Chestiunea asta mi s-a pus și mie la avanpremieră și am răspuns: ,,Mă tem de purici - sunt prea mici,,. Acum aș adăuga - mă tem și de vise - sunt prea mari. Am fost întrebat și cum mă cheamă. Am răspuns Cosmin. Am intrat în realitate. Dacă ce scrie pe buletinul de identitate poate fi o realitate. La întrebarea ce profesie am aș fi răspuns: ,,Șomer, fost dramaturg, fac curs de reconversie profesională, dulgher, matrițer, prelucrător prin așchiere pentru decoruri teatrale. Se caută. 

      O frază importantă a piesei: ,,Să iasă actrița, să intre personajul,,. Persoana în Biserică înseamnă chipul, fața. Aici devine luminat. E Schimbarea la Față. Adio, Teatru! Adio, Măști! Adio, Arme! - știa Hemingway la ce renunță. Urcăm Taborul. Sigur Iisus e acolo. Și va fi mereu.

       Giulia m-a întrebat ce aș face dacă Lumea s-ar sfârși mâine. I-am răspuns: ,,Dragoste,,. Și nu am jucat teatru. Ea a surâs. I-a dispărut tracul formal al jurnalistei debutante. A interpretat excelent. Dar dacă a vorbit serios. Trebuia să-i iau numărul de telefon. Lumea aceasta e din ce în ce mai instabilă și se poate sfârși oricând.


Dr. Cosmin Ștefan Georgescu
21.09.2014

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu