duminică, 21 septembrie 2014

Școala de proști














      Cronică ineptă


      Cu proștii ne întâlnim la tot pasul. De ce dramaturgul Mircea M. Ionescu să mai facă o piesa despre ei ? De ce regizorul Vlad Stănescu să o pună în scenă ? Probabil din imposibilitatea de a îi învinge. Teatrul a apărut ca o revoltă împotriva a tot ce e de nezdruncinat.
      Ce frapează este decorul care aproape lipsește. Scena este excesiv de mare, de multe ori întunecată, amintind de pântecele imens al balenei care l-a înghițit pe Profetul Iona. La început avem o bancă și o masă de culoare albă, mobilier ieftin de grădină.
      Când decorul se schimbă el este unul stradal în care doar vidul negru reflectorizat central ne subliniază în ce iureș brownian ne găsim.
      În biroul Agenției pentru Ocuparea Forței de Muncă butaforie la propriu și la figurat: blocuri de carton reprezentând dosare suprapuse - evident nerezolvate - așezate pe o masă din care la orice atingere se înalță nori de praf.
      Legătura cu modernitatea imediată este dată de telefoanele mobile și de tabletă. Le vor folosi doar tinerii, singurii care le înțeleg rostul.
      Mașiniștii sunt personaje în piesă ca în Tănase. Nu se trage cortina pentru a schimba decorul ci în semi-întuneric ei vin și deplasează pe role soclurile scenografice.
      Absența unui decor real ne permite să ne imaginăm propria casă și lume. Piesa ni se adresează individual conform teoriei operei deschise din Semiotica lui Umberto Eco. Nu există costume de scenă, actorii au venit cu îmbrăcămintea lor de zi cu zi: bermude, blugi uzați, cămașă decolorată. Poate ceva investiții să se fi făcut în ceea ce o privește pe actrița Gabi Munteanu, funcționara de la Forțele de Muncă - singura din altă lume. Ea e o păpușă barbie care din când în când iese din spatele biroului său și își expune întreaga înfățișare: creponată, fetișizată, scoasă din cutia de cadouri cu panglici multicolore. E atât de aranjată încât nu are ce căuta în realitate. Ea e birocrația însăși care își anulează funcționalitatea. Se apelează la vocile din off, fapt ce face economie de personaje (tatăl doctor, Ministrul Învățământului).
      Piesa e redundantă prin mesaj și prin urmare trebuie să fie concisă prin personaje. Fiind vorba de o școală de proști, ea va trebui să-și repete la infinit ideea - poate se prinde ceva. Un liceu întreg și încă din București, a picat bacul. Ceea ce nu e puțin lucru. La nivel național puțin peste jumătate l-au absolvit. Mereu se face trecerea de la individual la general. De altfel acesta este teatrul. Transpune în plan colectiv și exagerează ca să înțelegem ceva.
      Nichita Stănescu spunea că prima lege a artei este augmentarea: desenează un măr cât un perete și vei crea ideea de măr. Ca să înțelegem ce e prostia trebuie să o hiperbolizăm. Ce poate defini mai bine acest concept decât o generație întreagă ratată ? Dar dacă îmi aduc bine aminte a mai fost ,,The Lost Generation,, și în America și a dat cei mai buni scriitori.
      Devoalăm ușor că în spatele prostiei aparente stă de fapt profunzimea insurecției adolescentine. Tinerii nu au luat bacul fiindcă nu au vrut. Educația este în primul rând un proces volițional.
      Dacă elevilor nu li se imprimă dorința, ea nu sublimează în voința. Profesorii sunt niște ratați. Ei trebuie educați. Spre ei trebuie să se îndrepte procesul pedagogic. Dar lucrul acesta este greu de înțeles și atunci cei care au pâinea și cuțitul, cei care au puterea, dictează notele și calificativele. Și ei sunt profesorii. Și ca un apendice, Ministerul care îi conduce și îi acceptă.
      Elevii nu se pot revolta decât odată la 4 ani și o fac în mod pașnic întocmai lui Mahatma Gandhi.
      Culmea e că 4 ani de liceu înseamnă chiar un ciclu electoral. În această perioadă de formare adolescentul devine tânăr matur interior. El va căpăta dreptul de a vota. Pregătirea pentru viață este implicit înțelegerea democrației. Ce conducător ne alegem ? Cine ne va reprezenta ? Negativismul tinerilor este o nouă revoluție. Ea însă nu duce nicăieri și de aceea este mult mai tristă decât aceea din 1989. Ei își vor căuta la un moment dat, cu disperare, un loc de muncă, dar vor ajunge într-o instituție labirintizată kafkian.
      În vârful castelului e o mimoză - Gabi Munteanu - care nu știe decât să râdă excesiv ca o păpușă cu acumulatori. În final oferă soluția angajării avantajoase în urma afilierii la un partid a ocupantului postului. Elevul este rupt în două deoarece este tras și în partea opusă de către Președinta Comisiei de Bac - interpretată de actrița Maria Teslaru - care îi propune o afiliere contrară ca act de mulțumire pentru grațierea ministerială a respinșilor la bac.
      Dăruirea actorilor este totală fiindcă ieșirea din rol înseamnă stricarea piesei. Piesa e atât de reală încât devine imposibil de jucat. Trebuie trăită. A fost mai întâi trăită de dramaturgul Mircea M. Ionescu, cel care a scris-o și care a suferit enorm în viața lui, și care vrea ca măcar noi, să evităm furcile caudine ale exilului neimpus ci ales. Trebuie să rămânem aici, să facem o Românie frumoasă, așa cum a fost cea interbelică, unde valorile au preferat să rămână sau să se întoarcă după studii în țări străine.
      Sora lui Alexandru Mike Gheorghiu (precum vedeți dau numele real al actorilor și nu pe cel al personajelor deoarece am reușit să mă transpun) este livratoare de pizza în Italia și o face pe o diplomă de actriță adică pe un efort susținut și inutil. În zadar înveți dacă nu ești recunoscut ca valoare intelectuală.
      Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă nu e o instituție, e un personaj fantomă care nu poate cerne prin sita ei clisa educațională.
      Ministrul Învățământului nici nu apare deoarece el este și mai evanescent. Vocea lui răzbate în sală și îi răsună în minte Președintei Comisiei de Bac.
      Suntem în cantina lui George Orwell numai că anul nu este 1984, ci 2014. Ni se dictează ce să facem și cum să facem. Prin urmare avem de-a face cu o nouă dictatură, aceea a unei false libertăți mult mai cumplită decât cea dinainte deoarece ea nu permite revolta. Cum să te revolți când tu ești de vină ? Elevilor li s-a aruncat blamarea pe față. Ei nu au dreptul la replică, nici la contestație, nici la reevaluare.
      Alexandru Mike Gheorghiu a fost impertinent și a scris pe lucrarea sa exact ceea ce simte. Sinceritatea nu face parte din curiculă. Prin urmare trebuie desființat, exclus din sistemul educațional căruia nu i s-a supus. Sistemul este unul milităresc de tip Moș Teacă al lui Bacalbașa, însă soldații au personalitate, ei nu vor să lupte oricum și vor să-și trăiască propria viață, nu un facsimil impus.
      Muzica de cartier cu care începe piesa ne induce în eroare. Alexandru Mike Gheorghiu nu e un băiat de cartier, nu e un ratat. Nu e boss-ul unei găști. E un lider spiritual. E un John Lennon care își imaginează o lume mai bună. Fără granițe și fără catalog. El vrea să plece în Danemarca sau în Anglia nu pentru a rămâne acolo, ci pentru a se întoarce în România și a crea o Academie de Badminton. Ce înseamnă badminton ? Un sport ideal, pacifist, pe care soldații britanici l-au inventat în timpul colonizării Indiei, ca semn că pe ei puțin îi interesau armele.
      Mihai Rîpan joacă badminton pe scenă cu Alexandru Mike Gheorghiu și amândoi joacă bine, semn că au exersat mult piesa. Mihai Rîpan are și două bețe de țambal - întoarcerea la tradiții. Vrea să cânte Bach la țambal dar adulții nu îl înțeleg. Cum nu înțeleg nici rolul unei Academii de Badminton.
      Alexandru Georgescu - tatăl lui Al. Mike Gheorghiu alături de Maria Teslaru - Președinta Comisiei de Bac, privește siderat jocul sportiv și actoricesc al celor doi tineri prieteni. Maturii stau doi într-un balansoar - piesă clasică - dar acesta nu se mai mișcă deoarece personajele care îl populează sunt prea rigide. Se încălzesc cu băuturi alcoolice pe care președinta le acceptă cu greu, iar tinerii le dezavuează. Orice dar nu droguri - este motto-ul lor și au inclus și alcoolul în rândul substanțelor adictive. Ei se hrănesc doar cu fantezia lor, nu au nevoie de chimizarea la care recurg adulții.
      Boss-ul se îndrăgostește surprinzându-și prietenul cu astfel de trăiri. Mai important decât bac-ul, el trece examenul de maturitate spirituală îndrăgostindu-se, renunțând la atuurile de vedetă și spărgând gașca. Grupul nu rezistă dacă fiecare își găsește propria fericire în ceva profund și nepieritor.
      Alexandru Georgescu produce cele mai multe detensionări ale sălii prin râsul său homeric întotdeauna în momente proaste. El face transferul prostiei pe o punte ce trece de la cei blamați la cei care blamează. Prost nu e cel care nu ia un examen, ci acela care nu înțelege motivele pentru care nu l-a luat. Când prostia capătă proporții naționale, ea e de fapt supapa unei generații emancipate care nu vrea să mai respecte rigorile patului lui Procust.
      Soluțiile de evadare sunt multiple. Plecarea la munte cu iubita, într-o peșteră, din banii luați pe o bicicletă vândută, angajarea la o moară din Țăndărei printr-un proiect al Șomajului - și cel mai important învățarea pe brânci și luarea bac-ului cu o notă forte care să permită accesul în marile universități ale lumii.
      Nimeni nu pleacă de dragul de a pleca. Toți pleacă cu gândul de a se întoarce și de a reface România. De aceea discutăm de o gașcă. Nu e ideea tuturor tinerilor. E ideea acestor tineri în care ne regăsim și noi, indiferent de vârstă.
      Mircea M. Ionescu și-a scris viața în piesă. Dar a făcut-o extrem de subtil. El este personajul principal, boss-ul, care pleacă pentru a se întoarce, știind că îi va fi greu în străinătate și aproape imposibil la revenire. Brâncuși spunea: ,,V-am lăsat săraci și proști, v-am găsit și mai săraci și mai proști,,. Aici, la Est de Vest, lumea are alte reguli și a nu i te supune înseamnă a fi prost. Și Mircea M. Ionescu acceptă să fie prost. Și astfel se martirizează salvându-ne pe noi ceilalți, proștii declarați de sistem. Ne dă înțelepciune, sacrificându-se pe sine într-o noapte cu proști sub clar de lună. Ne întoarce la cuvintele lui Montesquieu: Orice prost găsește pe cineva mai prost care să-l admire și eșafodajul ierarhic al falselor valori din piesă e zdruncinat serios de această sentință. Ne explică faptul că nici familia, nici școala, nu mai sunt repere pentru o generație futuristă care găsește pe internet răspunsuri la toate întrebările. 
      Tragicomedia demolează școala de acum, blamează politica și redă teatrului statutul pe care la pierdut de multe ori prin piese proletcultiste.
      Teatrul ne spune adevărul, dar în așa fel încât la început ne face să râdem și apoi să plângem. După ce am râs și am plâns trebuie să ne apucăm de treabă. Adică să luăm bac-ul. Dar nu de la calafat.


Dr. Cosmin Ștefan Georgescu
Giurgiu, 21.09.2014

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu