Patima culorilor
Poveste de Cosmin Ștefan Georgescu
Se povestește că de mult, în junglă,
stăpânea Leul cel neîndurător, cu coama sa aruncată pe umeri sfidându-și
supușii. În fiecare zi inventa tâlcuri și jocuri noi cu care să-și omoare
timpul. Nimeni nu-i stătea împotrivă și care mai de care se întreceau în a-i
face pe plac. Un singur răget al lui și întreaga pădure i se alinia preț de
jumătate de milă. Așa procedă și în ziua despre care vă fac vorbire. Mici și
mari veniră, lăsându-și grijile sau desfătările ieftine pentru altă dată. Cum
să nu răspunzi chemării suveranului ? Leul de obicei nu vorbea. Apela la
Bufniță care nu numai că era înțeleaptă dar avea și o anume voce impozantă și
sfredelitoare în văzduh chiar dacă unii o considerau din cale afară de
stridentă. De data aceasta Leul vorbi prin propriul lui glas, semn că avea să
le comunice ceva important:
- Dragii
mei, știți că vă iubesc nespus.
Ciorile,
corbii, lișițele începură să vocifereze dar fiind destul de departe și la
înălțime nu erau auzite:
- Cum să ne
iubească pe toți ? Nu poți iubi decât câteva ființe pe lumea aceasta. Și nouă
care avem o sumedenie de pui ne e greu să-i știm pe toți.
Leul își
continuă discursul netulburat, nu numai că nu le auzise pe zburătoare dar
fiindcă avea în el o liniște patriarhală ce îl făcea imun la obiecții:
- Am hotărât
că azi să vă supun atenției o nouă probă. Fiecare din voi va trebui să-mi
aduceți culoarea preferată iar ca semn de loialitate să mi-o oferiți spre a o
depune în Visteria Curții Domnești. Căutați așadar brocartele, țesăturile fine,
macatele, tot ce aveți mai de preț și ce face bine ochiului privindu-le și
aduceți încoace. Acea culoare pe care o voi rezerva pentru mine va permite
dăruitorului ei să devină primul meu sfetnic și să se bucure pe veci de toate
onorurile împărătești.
Nu terminase
Leul de rostit bine aceste cuvinte că animalele junglei se răspândiră care încotro.
Ele știau că până seara trebuiau să aducă darul coloristic de preț. A doua zi
urma altă probă. Leul era tare iute în alegeri și nu era exclus ca primul
animal care ar fi venit cu un anume pigment să fie pe loc iubit și adulat și
pus în dregătoria cea mai înaltă.
Albinele au
ajuns primele în pajiștea unde Leul își aștepta supușii. Ele au adus flori de
diferite culori, polen irizat pe aripi și miere galbenă ca aurul gurgându-le
din cupe. Au fost respinse. Au venit apoi furnicile și după ele termitele cu mii
de esențe de lemn, de la negrul abanosului la roșul mahonului, dar împăratul
nostru părea lipsit de sensibilitate și și-a închis pleoapele a somn. Au venit
crocodilii cu mătase verde-albăstruie de Nil și apoi toate păsările cerului cu
azurul cufundat în ochii lor sticloși. Nimic din toate acestea nu-l încânta pe
Leu. Parcă aștepta ceva ce nu mai venea. Devenise nervos și nerăbdător cum i se
întâmpla la sfârșitul unor astfel de spectacole în care, de fațadă sau nu, se
arăta intransigent în alegeri și semeț în judecată.
Au venit Vulpile
roșcate punându-și blana la mezat, Ursul Brun dornic să scape de caftanul său
lucitor și câți nu s-or fi arătat din cei pe care Leul îi aștepta… . Se făcuse
noapte târziu și Leul refuza cu o răutate neînțeleasă toate primenirile pe care
natura dorea să i le aducă. Unii au spus că era îmbătrânit de ani, alții că
și-a ramolit vederea, ba chiar se dăduse zvon că de fapt Leoaica stă în spatele
tuturor refuzurilor.
Și fiindcă
bătea aproape miezul nopții, semn că toată jungla trebuia să se odihnească
pentru a începe în zori o nouă zi de hăituială și plăceri, Leul îl primi în
pajiștea scăldată de razele lunii și pe ultimul musafir. Era Șoarecele de câmp
cu pielea lui gri tăbăcită de colb, uscată de arșiță și năpădită de crustele
timpului. Alergând să ajungă primul la Leu fiindcă era iute de picior, putând
să străbată într-o clipă galeriile subterane ale hambarului său, fu izbit când
ieși la suprafață de călcătura grea a elefantului și puțin a lipsit să nu fie
strivit de tot. Însângerat, bietul animal și-a continuat drumul prin ierburi și
lăstăriș lăsând în urmă o dâră de sânge. Când ajunse în fața Leului întreg
trupul îi era de un roșu aprins și luna îi sidefa rănile. O astfel de culoare
nu o reușiseră nici pictorii din alaiul lui Alexandru cel Mare, nici cei ce
l-au urmat pe Napoleon și nici măcar marii maieștrii renascentiști. Leul
însuși, care era grosier în alegeri și diform în percepții, așa cum înțelesese
cu vârf și îndesat întreaga pădure, a rămas impresionat de ceea ce i se arăta
ochilor și a rostit ca pentru sine:
- Lasă-mi
această culoare și tu vei fi mereu sfetnicul meu.
Nu știa cu
cine vorbește fiindcă șoarecele, sfâșiat de drum și răpus de chintalele pe care
le suportase își dădu obștescul sfârșit pe arena înierbită.
Nici până în
ziua de azi Leul nu și-a dat seama care din supușii săi făcuse acel amestec de
culori roșii-vineții argintate de lună. Nici măcar o clipă Șoarecele nu a fost
cel mai puternic dregător al Pădurii, dar fapta lui de a deveni o culoare
dispărând ca trup, reunind din toate sevele sale cromatica trecerii și
veșniciei, a rămas în ochii, mintea și în sufletul Leului - atât cât avea. Secole
de-a rândul ce s-au scurs de la această întâmplare, el le-a cerut supușilor săi
să-i facă dacă nu o togă, măcar un mic pieptar din culoarea neasemuită zărită
numai de el în noaptea aceea cu Lună.
MINUNAT MAI SCRIETI !
RăspundețiȘtergere