Robia Pământului

Robia Pământului

Poveste de Cosmin Ștefan Georgescu

       Se spune că la Facerea Lumii, Pământul a fost lăsat mai altfel decât celelalte planete, în sensul că avea libertate să călătorească în spațiu încotro voia. Spun asta deoarece frații și suratele sale, făpturi minerale ca și el, erau lipsite de voință și mișcare proprie. De ce lăsase Dumnezeu așa, mi-e greu să vă spun dar probabil explicația e mai simplă decât ar găsi-o o minte savantă: aici erau oamenii, cei care la rândul lor fuseseră creați liberi, lipsiți de orice piedici afective sau morale.

       În sufletul Pământului, fiindcă o fi avut și el unul, în nucleul său incandescent, încolți ideea de a merge să-și vadă frații și surorile dar și năzuința de a ajunge la Soare, Dumnezeul Creator. Evident, nu a spus nimănui fiindcă nu prea avea cu cine să vorbească în bezna spațiului, rudele sale, deși apropiate ca sânge, erau tare îndepărtate astral.

       Pământul porni așadar într-o lungă călătorie și numai el știe cât s-a temut și încotro a mers. Mai întâi s-a întâlnit cu Luna care era mai degrabă o verișoară decât o soră, având dimensiuni mici și nefiind în stare decât să graviteze cu anume periodicitate în jurul Pământului. Legenda spune că Pământul și Luna s-au iubit, și un timp, Pământul nu a vrut să meargă mai departe. Dar cum orice iubire ține un număr de ani-lumină, nu știu din ce pricini, Pământul și Luna și-au încheiat socotelile și Planeta ce îi purta pe oameni a plecat mai departe. Luna i-a aruncat blesteme din urmă spunându-i că o să se întoarcă el în locul care îi era destinat fiindcă nimeni din spațiu nu poate să încalce porunca Soarelui de a nu își părăsi locul și rolul. Vă dați seama ce o fi fost în gândul acestui Pământ plecat în bezna milenară și auzind multă vreme ecoul selenar. În călătoria sa, Pământul s-a mai îndrăgostit o singură dată de Venus, care îi era soră bună și infinit mai mare decât Luna. Dragostea lor a fost grandioasă încât au cutremurat Universul și l-au determinat pe Marte să se înroșească și să își scoată tot fierul din adâncuri transformându-l în arme. Oamenii au numit asta Războiul Stelelor. Au făcut filme și au dat Oscaruri. Lucrurile s-au liniștit, cum se întâmplă toate în lumea aceasta, când a venit Saturn, cel greu de înțelepciune, cu pas și voce domoală. Ele le-a luat inelele tinerilor logodiți și le-a pus în jurul pântecului său spunând că numai atunci când el va muri, Pământul și Venus se vor putea cununa. Marte s-a întors atunci la locul lui, Venus a pendulat pe orbită, iar Pământul a înaintat spre Pluto cel mic și rece întrebându-l dacă nu se plictisește de atâta îngheț și singurătate. Nu știu ce i-a spus Pluto, dar Pământul nu a zăbovit mult fiindcă nu avea ce învăța de la o astfel de ființă indiferentă și abulică.

       Nu vreau să mai lungesc mult povestea fiindcă într-o zi Pământul a ajuns în jurul Soarelui. Era atât de încântat de ce vedea încât și iubirea față de Lună și cea față de Venus i se părură copilării, iar cearta cu Marte o hârjoneală ieftină. Un timp se gândii că l-ar fi putut aduce aici pe Pluto să-l mai încălzească și să-i arate strălucirea Soarelui. Dar Dumnezeul Creator al Galaxiei s-a cutremurat când a văzut cutezanța Pământului și nu i-a mai dat prea mult timp de reflecție.

- Cum ți-ai permis să străbați întreaga lume pe care am creat-o și să ajungi până la mine ?

- O, Doamne, de ce ai creat o lume minunată, dacă nu vrei ca ea să fie văzută și admirată ?

- Eu o văd și îmi este îndeajuns. Voi nu sunteți decât părți dintr-un Templu solemn și nu aveți voie să plecați decât în migrările ciclice și repetitive pe care vi le-am impus eu de milenii.

       Pământul a rămas stupefiat de atâta răutate dar și-a dat seama că era singurul mod de a ține lumea. Ce ar fi un castel dacă pietrele sale ar părăsi zidurile ca să se înalțe pe metereze ? Toate construcțiile s-ar prăbuși dacă cele ce le alcătuiesc ar dori să cunoască prin peregrinare, întregul edificiu.

       Soarele s-a pus repede la judecată și mânios fiind, a prins Pământul cu o centură mare pe care i-a legat-o de mijloc și care s-a numit a Ecuatorului și cu altele două mai mici străjuindu-l la subțiori și în dreptul genunchilor cărora le-a zis a Capricornului și a Racului fiindcă un Țap și un Rac, trăgând amândoi în părți opuse, vegheau ca Pământul să nu se mai desfacă vreodată. Și bineînțeles l-a aruncat cât ai clipi în locul ce îi fusese destinat.

       Prima care l-a mângâiat a fost Luna, dar Pământul aproape că nu mai avea ochi și glas din pricina supărării. Cum tocmai el care fusese mai liber decât toți frații și surorile sale la un loc să fie condamnat de acum să stea în frânghii și corsete ? Cu timpul s-a liniștit, s-a lăsat luminat de razele calde ale Soarelui în timpul zilei, trecute noaptea prin filtrul rece al Lunii care nu a rămas indiferentă la pedeapsa pe care Demiurgul o instituise pe vecie iubitului ei.

       Când Pământul a mai căpătat forță și dându-și seama că nu mai putea pleca niciodată din robie și-a trimis oamenii, ființele delicate și sensibile care îl populau, să colinde spațiul. Ei s-au încumetat mai întâi să ajungă pe Lună, unde aveau tot sprijinul fiindcă Luna încă îl mai iubea pe Pământ. Luna le-ar fi zis oamenilor când au ajuns în Împărăția ei că pot merge și dincolo de ea, dar să fie prudenți cu Venus și cu răzbunarea lui Marte, iar lui Saturn să nu-i ceară niciodată inelele înapoi. În privința Soarelui, i-a rugat să nu urce niciodată până la el, ci doar să înalțe cântece, imnuri și visuri, singurele care îl puteau ajunge fără a îi stârni din nou mânia.