Doctor de suflete: Studiu critic

Studiu critic - Mihai Eminescu

Literatura română e depășită în resursele ei de geniul eminescian, care a văduvit-o și a vlăguit-o de ambiții pe mai mult de 30 de ani pătrați cum preconiza Arghezi. Ține de demnitatea fiecăruia dintre noi, cei care ne aplecăm spre cele ale scrisului, dar și de lecturanții mai profunzi decât noi prin ingenuitatea neparticipării lor efective la actul artistic, să remodelăm chipul poetului pornind de la propriile noastre înfățișări.

Suntem mândrii de sorgintea noastră, uitând că Ipotești și Botoșani sunt doar locuri pe o hartă ce are infinite alte vetre spirituale lăsate virtualității.

Mistificarea lui Eminescu este forma sigură a degradării sale. Examenele l-au transformat într-un număr de ruletă, care ori de câte ori este extras, e invariabil norocos datorită plenitudinii de texte critice la îndemână. E o rușine să pici Bacul dacă îți pică Eminescu dar apoi în viața adultă și senectă nimeni nu-ți mai reproșează că în prăfuita bibliotecă poeziile Luceafărului sunt împăienjenite de neumblet și nerostire.

Fiorul ce ne străbate „de vreo două ori pe an”, pe 15 ianuarie și pe 15 iunie, are pe lângă ritmicitatea temporală pe care poetul însuși nu avea cum să o calculeze și acea glumeață însușire a păsărilor de a se acupla fără alte motive decât cele strict biologice ale unei perpetuări monotone și infinite.

Eminescu este în mintea fiecăruia dintre noi o figură de stil care a disipat omul. Când câte o memorie a vremii ni-l înfățișează în carne și oase, nu atinge niciodată extazul abisal din visul nostru. A te întâlni cu Eminescu pe Podul Mogoșoaiei în drumul său spre redacția unei gazete e un fapt banal. Dar a te cuprinde în astrala lui plutire, a lua cu umilele aripi pe care le ai, nebunia văzduhului – aceasta este adevărata și singura întâlnire cu Geniul limbii noastre.

Prin ceea ce a scris, prea puțin publicat în timpul vieții sale, Eminescu a cuprins totul: istorie milenară, geografie mitică, filozofie profundă curățită de pedanterii și mai ales ne-a cuprins pe noi cu sufletele noastre vinovate prin inexprimabilitate. Cum a reușit Eminescu să vină în fiecare român și să îi cânte cu propriile coarde tristețile obosite și neostoite prin jele – e un act sacrificial. Nu poți cunoaște cu adevărat acest popor decât umblând desculț prin mâzgă și clisă, dar privind cerul înstelat întocmai lui Oscar Wilde din nămolul șanțurilor sale.

Cuvintele pe care le-a folosit Eminescu erau atât de arhaice încât protoistoria noastră nu-i poate fi decât recunoscătoare. Iar neologismele pe care le-a germinat cu o forță demiurgică ne aruncă într-un viitor improbabil de frumos. Dicționarele create pentru a explica limbajul eminescian se pot reduce la citirea operei însăși. Eminescu dă întreaga etimologie și definiție contextuală prin buna plasare a cuvântului în gândul ce-l cuprinde.

Suntem eroii participativi la o tragedie pe care poetul a scris-o folosind viața lui drept model. Citindu-l pe Kant sau pe Schopenhauer, Eminescu nu a făcut decât să-și tempereze prin raționalism și pesimism inconfundabilul său romantism revoluționar.

Eminescu este ceea ce acest neam poate și merită să fie. Nu ne vom închina niciodată suficient în fața lui – așa cum el este înfățișat în chip de înger în Biserica de la Ipotești decât dacă, prin fapta noastră cultă vom da dovadă că i-am înțeles dorul nestins de a clădi o patrie eternă în care strămoșii să nu mai fie disociați prin fapte nedemne de oamenii vremelnic contemporani.

Eminescu ne dă lava unui vulcan ce erupe fără patimă, deși zgomotos și incandescent, din toate mădularele Carpaților noștri, revărsându-se apoi în șuvoaie de magmă fuzibilă de la Moldova de Sus până la Marea cea Mare și luncile dunărene. Nu avem prin urmare de ales dacă vrem să fim exponenții unui stejar secular decât să aducem în ramurile gândului păsările măiestre ce se întrec în cântări și să participăm interpretativ și receptiv deopotrivă la inconfundabila simfonie pe care un Geniu ca Eminescu o poate crea necontenit.

Cosmin Ștefan Georgescu