Cronică literară
Unde sunt vapoarele de altă dată
de Vasile Cristoi
05 iunie
2015 Biblioteca Județeană I.A.Bassarabescu din Giurgiu, lansarea unei noi cărți
în Colecția Biblioteca Giurgiuveană sub coordonarea jurnalistului Dan Mucenic,
om de carte și spirit ales, director al Bibliotecii.
Marinăritul este o artă mitologică de
care s-a folosit din plin Iason când și-a pus în minte să aducă Lâna de Aur.
Vasile Cristoi face același lucru în plan literar după ce vreme de aproape
patru decenii a parcurs patru drumuri de-ale lui Ulise de la Troia la Ithaca
mergând pe o mare mai liniștită și țuguiată în chip de Dunăre. Nu știu dacă a
avut pe punte 50 de mateloți dar fără îndoială nervurile sale interioare
alcătuiesc adevărate vele nezdruncinate de furtuni ci doar umflate de vânt.
Vasile Cristoi scrie cu patos pantagruelic despre funcția sa de căpitan de vas
și dacă nu l-am vedea în carne și oase l-am crede un personaj miunchausian.
Fotografiile din cărți stau mărturie că a fumat pipă și a purtat șapcă de căpitan.
Era semeț și viguros ca un munte, gata să ducă barje și șlepuri cu minereu în
aval și în amonte plus greutatea sa personală plină de dor și încărcată de
eresuri. Este un sfânt cu mustață care știe să rostească injurii cuviincioase
printre dinți, să îi sfideze privindu-i drept în ochi pe cei care nu îl ascultă
sau îl ascultă prea mult. Are fler. E flegmatic. Nu e individualist deși a
merge pe o corabie înseamnă a te izola de oameni, a accepta autonomia
propriului eu. O navă e o insulă pe care s-au refugiat câțiva oameni din
dorința de a escalada alte lumi fiindcă insula e de fapt un ostrov plutitor.
Vasile Cristoi iubește cu nesaț Dunărea, se înfruptă din ea în ciorbele
pescărești pe care le vrea groase, nefiltrate de alge și mâl, fiindcă el e un
dunărean cu acte în regulă ce iubește pe
lipoveni și pe stăpânitorii de chelhanale. Scrie ca Fănuș Neagu strecurând luna
între pomii rotați de pe mal, săgetează chipuri feminine cu zâmbetul său
cuceritor, trăiește păduratic ca un Pan lăsând natura să îl copleșească până la
pragul ultim al diogenismului.
“Unde sunt vapoarele de altă dată ?” e
o întrebare pe care și Villon ar fi pus-o dacă nu era trubadur pelerin prin
praful galic. Aceasta e singura diferență dintre Vasile Cristoi și
deschizătorul de lirism erotic din Franța medievală. Căpitanul nostru umblă pe
Dunăre ca Iisus pe ape. Are picioarele căptușite cu ulei din cală, nu îi place
contactul cu pământul și doar acela direct cu apa pentru care consimte drept
singur intermediar lemnul punții.
Vasile Cristoi știe cu precizie geografia
locului, dar locul e cam mare, se întinde de la Sulina, unde Dunărea își pierde
numele și devine Mare și până dincolo de Passau. A străbătut toate canalele
create artificial de om pe pământ german și olandez și a calculat câți metri
cubi de pământ și rocă au extras europenii: jumătate de Canal Panama. Știe
istorie fiindcă în fiecare port i-a întrebat pe hamali dar și pe șefii de la
căpitănie cu ce s-au ocupat strămoșii lor, cu cine s-au luptat și pe cine au
iubit. L-au prins canonadele tunurilor pe Dunăre dar a mers mai departe așa cum
a depus jurământ și nu și-a abandonat niciodată corabia, marinarii și țara. E
un pacifist până în măduva oaselor fiindcă nu știe decât să iubească fără a
pretinde să fie iubit. E atât de frumos în tot ce face cu mersul lui apăsat
falstaffian încât orice copil se contaminează de aerul ce-l înconjoară și vrea
brusc și nesățios să urmeze Academia Marină Mircea cel Bătrân din Constanța. E
bun de șuete și de glume, are vocea groasă, capitonată, de bunic fără vârstă,
care e gata să învârtă roata de cârmă în ce direcție e nevoie numai ca noi să
nu ne lăsăm pradă curentului. Ibsen spunea că la nevoie oricine trebuie să
preia comanda vasului în caz de furtună. Vasile Cristoi asta face. Ne dă prin
legație testamentară o carte în care ne spune pe șleau toate secretele timonei
fără să aibă pretenția că ne predă ceva.
Dr. Cosmin
Ștefan Georgescu
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu