Critică de artă plastică

Critică de artă plastică

Expoziția de pictură - Flori în fel și chip a Doamnei Profesoare Elena Cioclu, artist plastic, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România

Giurgiu, 30 mai 2015, Galeriile de Artă Silvia Grosu-Jelescu de lângă Turnul cu Ceas

        Pictura reprezintă modul de a reda pe hârtie, pânză sau pe un perete, spațialitatea. Aparent, se pierde cota, a treia coordonată a sistemului cartezian, dar ne rămân abscisa și ordonata.

        Doamna Elena Cioclu reușește nu numai să recâștige cota, dar găsește noi axe proiective plasându-ne într-un spațiu infinit mai generos decât cel real.

        Mitul că Homer era orb a fost bine întreținut în primul rând de greci care l-au zeificat. Cum despre autorul Iliadei nu se știe nici măcar unde a trăit – și-l revendicau șapte cetăți ionice – e greu de spus în absența oricăror date biografice că poetul epic nu vedea. Legenda provine din faptul că i s-a suspectat posesia unui ochi suplimentar în spatele frunții, ochi pe care și-l dorea atât de mult Nichita. Doamna Profesoară Elena Cioclu are fără îndoială acel ochi, pe lângă ceilalți doi fizici care îi sunt – așa cum spunea Leonardo daVinci – “ferestrele sufletului”.

Dar această superbă metaforă a autorului Giocondei trebuie întregită de cuvintele pe care tot el le-a scris dar care de multe ori sunt omise: „Sufletul este robul trupului și din această încătușare nu poate ieși decât prin lumina ochilor”. Doamna Elena Cioclu iese cu tot sufletul diafan al domniei sale prin emergențele palpebrale. Descoperă astfel în afara sinelui, ceea ce poseda de mult, ca în căutarea divinului cunoscut, speculat de Blaise Pascal. Pătrunde într-o lume a florilor, adevărate Câmpii Elisee de care numai legendarii eroi scandinavi au parte. E ceva ce coboară din muzica lui Wagner în mult mai duioasele „Impresii din copilărie” din Livenii lui Enescu. Micul Jurjac se joacă printre flori ca un înger transcendent în propriul său univers. Doamna Elena Cioclu este martora acestor evenimente mirifice și le consemnează cu voluptate și candoare în acuarelă. Această tehnică reprezintă etimologic și practic dizolvarea unor vopseluri în apă. Dar doamna Elena Cioclu în mod paradoxal, concentrează pigmentul, dându-i valențe afective suplimentare și conotații paradisiace. Apa pe care o folosește este sânge esenian, sudoare herculiană și lacrimă afroditică. Altfel nu ne-am putea explica cum din banalitatea unor flori de câmp se obțin reverberații cosmogonice. Lumea e creată din nou de artistă cu harul unui Hesiod feminin. Nu are nimic din ambiția noului, ne dezvăluie lucruri eterne care au devenit vetuste numai ochilor obnubilați de stereotipia unei realități într-o falsă schimbare în fapt supusă unei monotonii neheraclitiene.

Culorile folosite sunt vii fiindcă sufletul pe care ni-l dăruiește este cea mai profundă pulsiune cu care artista a fost înzestrată. Irișii galbeni, departe de a exprima gelozia maurului, sunt mai degrabă simbolul unui leu cu gura deschisă din ancestralitatea haitiană a lui Gaugain. Magnoliile au dublă reprezentare, într-un tablou ne apar cu ram întreg, iar altul e focalizat pe o singură floare. Este diferența de perspectivă la care ne îndeamnă să fim părtași.

Întocmai lui orfeu ne întinde mâna și ne îndeamnă să-i urmăm pașii pentru a ieși din Hadesul platitudinii lumești. Evident, artista nu se uită în urmă, știe că o însoțim, ne simte mâna caldă, dar privirea nu ne-o poate vedea. Ea este aruncată pe simeze întocmai ca în metafora argheziană în care atunci când citim, razele vederii devin albine ce se așează pe litere.

Terasa cu flori este o imagine detașată, este planul cel mai îndepărtat al privirii autoarei, alegând între zenit și nadir, linia de mijloc a orizontului imediat. Picturile sunt de detaliu. Nu știm în general de unde sunt acele vaze care au obligatoriu gura cupei plină de flori dar pe masă există o floare căzută, semn al pierderii prin abundență, a imposibilității cuprinderii totale într-un infinit floral prea darnic vederii noastre.

Exuberanța florilor ne trimite la entomologia eminesciană care preamărește ființele dispuse în roiuri de albine și armii de furnici. Florile gingașe își asigură și ele supraviețuirea prin număr și se definesc ca legiuni. Sunt legiuni angelice, catifelate și parfumate, care nu cunosc arta războiului sau a împotrivirii. Suntem în plin blandianism: florile sunt lipsite de apărare, ele nu pot fugii și nu se pot ascunde. Doamna Elena Cioclu cu un stil pictural plin de forță și suavitate folosește microscopul orientat invers privind nu prin ocular ci prin obiectiv. Ceea ce vede este propriul ochi răsfrânt în floare. Anemonele albastre, albe și roșii reprezintă florile efemere ale vântului, dar înainte de orice, sunt florile lui Adonis. Ele au înflorit când iubita sa, Zeița Afrodita, a alergat desculță prin pădure și însângerându-și picioarele, a ajuns la protejatul său sfâșiat de mistrețul lui Ares. Doamna Elena Cioclu redă în culori diverse aceste flori ale pasiunii trecătoare fiindcă Adonis și Afrodita s-au iubit nelegitim și ceea ce e mult mai grav, au încercat să unească un muritor cu veșnicia unei zeițe. Faptul că nu le-a reușit este evident, dar ceea ce rămâne este dragostea lor transpusă în efemeride, flori trecătoare, pe care natura ni le oferă cu obstinație anual. Doamna Elena Cioclu le dăruiește atemporalitatea și astfel pactizează Cerul cu Pământul, îl înfrânge definitiv pe Ares și deschide Porțile Păcii. Fiindcă Open Doors nu e numai o întâlnire între artiști plastici ci o poartă a paradisului dincolo de care Plotin a avut curajul să contemple.

Ovidiu exilat la Pontul Euxin se tânguia într-un vers care nu făcea decât să-i ofere puterea celui mai pașnic poet provenit din cel mai războinic Imperiu:  „Vino, Iubire, fiindcă numai în Cetatea ta va înflori Pacea!”.

Azi Pacea a înflorit în Galeria de Artă din Giurgiu. În curând va cuprinde întreaga Cetate și Lumea. Totul e ca oamenii să privească ceea ce picturile doamnei Elena Cioclu etalează și ascund în egală măsură: frumusețea imediată a florilor cu care din păcate ne-am obișnuit să trăim, anost și nespiritual.

Florile au devenit pentru mulți un fel de legume pe lângă tarabele cărora trecem nepăsători fiindcă nu suntem înfometați de frumos. Mircea Eliade observa că profanul a înghițit sacrul. Sațietatea noastră estetică e una din cele mai grave maladii ale spiritului și ea se tratează prin artă. Doamna Elena Cioclu își definește un tablou drept “Șoapte ale florilor” semn că întocmai lui Brâncuși nu își reduce reprezentația la o singură dimensiune. Avem nevoie de toate cele cinci simțuri pentru a decripta înțelesul profund al unuia singur. Apropierea tangențială de simeze ne permite experiența lui Wittgenstein care vedea peliculele cinematografice numai din primul rând. Totul venea spre el, sonor și imagine, într-un ropot cascadat ca al trenului fraților Lumiere. Rezultatul e copleșirea în flori ca în fânul din Ardeal dar și extazul atingerii vizuale a unui singur ram înflorit ca în budismul indian.

Suntem prin urmare martorii ecumenismului spiritual al unei artiste de excepție, doamna Elena Cioclu, și însoțirea artistei de către noi, amatorii - în sensul iubirii de frumos dar și al diletantismului - creează un alai reverberator și prolific în care adepții și prozeliții nu se recrutează ci se atașează vocațional și volițional într-un pandantiv cromatic de o frumusețe speculativă și naturală. Suntem flori într-un buchet infinit, necules încă de pe pajiștile unei lumi ce se poate salva numai prin arta pe care ea însăși o creează.

Dr. Cosmin Ștefan Georgescu