Cronică teatrală - Didina și Emil

Cronică teatrală

Didina și Emil

(Piesă de A. D. Hertz în regia lui Remus Găină)

Primăvara Culcurală Giurgiuveană. Ateneul Nicolae Bălănescu din Giurgiu, 22 mai, ora 19:00, piesa „Didina și Emil” de A. D. Hertz în regia lui Remus Găină. Trupa de teatru „Octogon”. Ultimul eveniment al maratonului cultural vernal. Finis coronat opus. Îmi pare rău că nu mi-am pus conferința medicală sâmbătă, 23 mai.

         Publicul

         Cald, animat, pulsatil. Prezență numeroasă a copiilor. Aici mă includ și pe mine. La balcon, o clasă întreagă a făcut galerie. Să fi avut 7-8 ani. Fiecare cu o floare în mână pe care la sfârșit a dăruit-o profesorului de înot Marian Damian. Stângăcia copiilor pe scenă a făcut toți banii. Stăteau cu florile în mână ca îndrăgostiții lui Marin Sorescu care nu știau când să le ofere. Aplauzele îi bulversau. Nu erau obișnuiți cu ele. Cred că la fel se întâmpla și cu actorii, care în viața de zi cu zi joacă altceva și nu e mereu prezent un public să îi aplaude. De altfel, aceasta e diferența dintre existență și teatru. Ce trăim se petrece într-un anonimat sfidător, într-o indiferență colectivă ce ne condamnă la un adinamism spiritual. Doar cei puternici rezistă. Un gest discret al regizorului Remus Găină, și privirea caldă a celor două actrițe, Cătălina Sfetcu și Ana-Maria Trăsnea, i-a făcut pe copii să ofere darul floral lui Marian Damian, sărbătoritul de peste două zile. Fiindcă azi sărbătoriți au fost toți. Copiii de pe scenă, și mă refer atât la cei cu flori cât și la cei care au interpretat piesa, fac parte din recuzita obligatorie cu care trebuie să pornim în lume. Acolo erau Nică, Tom Sawer, Mogli. Oamenii mari din sală s-au simțit copleșiți de simplitatea unui gest uitat: oferirea de flori pentru recunoașterea valorii pedagogice și artistice care până la urmă sunt una și aceeași. Ni s-a predat o lecție de teatru dar în subsidiar ne-a fost livrat un curs de viață, ediție prescurtată, vorbită.

         Subiectul piesei

         Tip Beaumarchais. Totul pornește de la spargerea unui geam. Secvența seamănă cu aceea din „Idiotul” lui Dostoievski în care presiunea crește atât de mult încât se ajunge la ebuliție și vasul se sparge. Aici Prințul Mușkîn e Marian Damian. El sparge, cu un obiect contondent, fereastra propriei sale case. Nebunia e perfectă respectând definiția lui Șalom Aleihem: „nebunul nu sparge doar geamurile altora”. Prin această efracție piesa iese în stradă. Devine publică întocmai pelegrinările artistice prin urbe ale Commediei dell’arte. De partea cealaltă a geamului e cineva care aude. Dar nu e suficient să auzi. Trebuie să și înțelegi. Și mai mult, să și acționezi, să te implici. Figurantul anonim pătrunde în piesă. Nu pe geam, ci pe ușă. Devine personaj. E reprezentantul nostru, al publicului. Deși vine din direcția opusă. Auditoriul îi va fi până la capăt fidel. Cum poți să tratezi un alter ego decât cu venerație ? Acest străin camusian intră în viața de cuplu a avocatului Emil Strâmbeanu (nume ce reprezintă înclinarea balanței justiției) și mediază conflictul acestuia (evident amoros) cu soția sa, Didina. Emil (Marian Damian) sosise dimineața acasă invocând o scuză de-a dreptul filozofică: „Nu vin la oră exactă că doar nu sunt tren”. L-ar fi invidiat și Zenon din Elea pentru această aporie împotriva mișcării. Surprinde intransigența Didinei (Cătălina Sfetcu). E prima dată când soțul ei greșește. De ce atâta lipsă de clemență ? E clar că arealul confabulativ al femeii e germinativ. Cupa suspiciunilor se umple cu picătura primei fapte. Aici îl susținem pe Emil. Cât de gingaș ținea el pantofii în mână îndreptându-se pe vârfuri spre papucii silențioși… Marian Damian realizează comicul prin grandoarea trupului în opoziție cu infantilismul gesturilor. Didina nu doarme și noi știm asta (nu numai din piesă). Femeia veghează cu atât mai mult cu cât e și soție. Cum ar dura altfel un cămin supus tentațiilor lui Calypso și Circe ? Ulise, cel care se întorcea din proprie voință la Penelopa ce îl aștepta în Itaca a dispărut de mult. James Joyce i-a mai împlântat un pumnal în inimă prin psihanaliza redusă la un ciclu nictemeral. Dacă Ulise câștiga timp pe insulele Nimfelor pentru a se separa de firea sa războinică și a-i da răgaz Penelopei să rezolve problema pețitorilor, Emil și Didina nu profită de clipele ce îi separă ci le transformă în vulcan vitriolic.

Traian Chiripuricescu (Gabi Caraconcea) are un nume atât de greu încât și-l uită în mod constant pe parcursul piesei și doar în final când e rostit în cor de actori ne demonstrează că e de fapt leitmotivul wagnerian al întregului edificiu. Intrusul pare că vrea să-l ajute pe Emil dar în realitate el se instalează cu soție cu tot în casa avocatului. Este aici parabola celui care scăpându-i pe toți la procese, nu se poate salva pe sine. Pentru a nu părea ieșită din minți, Didina mai are un partener de investigație: fratele său, detectivul particular și fost judecător Pintenaru (amintind de cocoșii sfredelitori), întruchipat în Remus Găină. E aici conflictul dintre cel care dă sentința și cel care pledează cauza. Fiecare are dreptatea lui. Soția lui Traian (Ana-Maria Trăsnea) pe numele ei de scenă, Olga, bineînțeles că nu are acte maritale cu salvatorul onoarei pierdute – ambii fiind ființe stradale. Numele lor nu sunt reale. Existența lor este însă autentică. Asta îi face să fie personajele cele mai vii ale piesei în opoziție cu răceala imobilă a cuplului cu forme legale. Nu este o piesă împotriva căsătoriei ci una care combate rutina vieții de familie, perimarea dragostei într-un univers domestic, plat și anost. La întrebarea: „Cui îi e frică de Virginia Wolf ?” răspunsul e aici: „Tuturor celor căsătoriți”.

Insistențele detectivului particular de a căuta adevărul sunt zadarnice deoarece singura lui aliată, Didina, sora lui, îl trădează cu sânge rece, când amorezată de Traian, acceptă falsul de dragul continuării idilei. Totul se termină cu bine, fiecare se retrage în lumea lui și ordinea inițială e restabilită. Suntem din nou antedeluvieni.

         Costumele

         Clasic elegant, stil Haute Couture. Chiar și Olga, întruchiparea frivolității, într-o rochie roșie cu nasturi negrii nu ne trimite în vulgar ci în ludic. E un naturalism combinat cu manierism. Bărbații au o alură sobru-romantică trecând printr-o linie clasică. Cu excepția detectivului, bărbații poartă haină, vestă, eșarfă, iar străinul are și un barbișon ce îl plasează în lumea teatrului de secol XIX. Pare revoluționarul propriilor sale idei. El are și ceas de buzunar cu lanț și capac și îl deschide din când în când, nu din dorința de a știi cât indică ci mai degrabă pentru a se convinge că prezența lui în „Casa Păpușilor” se prelungește. Avea dreptate Henrik Ibsen când spunea că femeia e păpușa propriei sale vieți: purtată în brațe de părinți, manevrată apoi de soț, în cele din urmă dăruită propriilor ei copii. Didina salvează onoarea feminină întrerupând acest ciclu de reîncarnări și obținând Nirvana. O ajută firește și Olga, care nu e stupidă deloc atâta vreme cât își atinge toate scopurile.

Cătălina Sfetcu se îmbracă elegant chiar în mediul domestic semn că femeia zilelor noastre s-a emancipat și a renunțat la șorț și capot. Are un superb desous alb mătăsos cu trandafiri roșii aprinși în genul acelora pe care îi va primii la sfârșitul reprezentației. Mai târziu când își face apariția Traian, Didina se îmbracă în albastru, culoarea speranței, lăsându-i Olgăi roșul indecent dar atât de provocator. Tocurile sunt la ele acasă deoarece picioarele le permit și o spun din perspectiva rândului al doilea al sălii.

Detectivul este mai degrabă un Colombo decât un Sherlock Holmes având un trench profesional și o pălărie gen comisarul Moldovan – mult mai edificatoare față de șepcuța cadrilată și pipa londoneză.

         Decorul

         Interior aristocrat extins din dormitor în living și budoar, semn că o casă e o viață în desfășurare. Tronează radioul din vremea lui Mihail Sebastian, cel care nu se putea despărții o clipă de concertele transmise de la Ateneu. Singurul care îl apreciază e Chiripuricescu, care chiar îl repară cu o șurubelniță. Tehnica îl ajută în cucerirea Didinei. Și pe lângă arta lui masculină apelează și la cea muzicală. Cei doi dansează pe melodii de altă dată care nu puteau fi redate decât de un radiou de pe timpuri, un fel de patefon sentimental. Muzica e atât de bine aleasă încât ne înmărmurărește așa cum în alte scene rămân imobilizați actorii care nu dansează. Ești viu doar dacă vibrezi la acordurile muzicale. Altfel, întocmai Meduzei, arta te poate împietri. În casă nu există ceas, piesa e ieșită din timp. E eternă. Banalitatea vieții de familie întreruptă de frivolități externe l-a învins de mult pe Chronos.

Să nu uităm telefoanele. Cele mobile au fost închise sau date pe silențios așa cum ne-a indicat vocea din off a lui Remus Găină înainte de începerea piesei. Introduse de Holban în literatura noastră sunt prezente și în teatrul mondial unde Cocteau face un adevărat monolog care se termină tragic prin înfășurarea firului în jurul gâtului vorbitor. Aici telefoanele sunt inofensive dar nu nevinovate, atâta vreme cât rezolva intriga printr-o minciună. Din camera alăturată, cu acordul celorlalți, Traian îl păcălește pe detectiv pretinzându-se reprezentantul Poliției din Pitești și confirmând existența unui inexistent Chiripuricescu ca în existența nonexistentului la Heidegger. De ce acest complot final ? Fiindcă detectivul e personajul în plus, cartea de care trebuie să scapi la Popa Prostul. Și cum pe nimeni nu-l avantajează prezența lui, e sacrificat. Cui îi mai trebuie o fărâmă de adevăr într-o lume cu temeliile fisurate ? Dar se întâmplă ceva de ordin metafizic ca în Republica lui Platon: izgonind Adevărul din Cetate, piesa moare. Nu mai poate continua.

         Personajele

         Le-am lăsat la sfârșit pentru a crește tensiunea interioară a cronicii. Măcar atâta inovație să aduc și eu.

         Didina (Cătălina Sfetcu)

         Nume care amintește de iubita lui Eneas, cea care și-a dat foc în Cartagina fiind trădată de troianul naufragiat. Și Didina noastră e la fel de tragică dar nu vrea să arate. De fapt, trăind excesiv, devine ridicolă și comică. Poartă niște ochelari atât de mari încât amintește de stupidul admirator al Madonei din clipul cu mașina decapotabilă. Prin lentile ea vede o realitate vizibilă cu ochiul liber: soțul o înșală cu sânge rece, că doar e avocat și știe să pledeze. După ce îl  mustruluiește în debut își rezervă restul piesei unei iubiri inventate, ca pildă practică. Îl învinge pe Emil cu armele lui. Forțându-l să mintă, îl obligă apoi să regrete fiecare cuvânt. Tăvălugul minciunii e de nestăvilit. Emil se sufocă sub avalanșa pe care el a pornit-o. Didina putea fi perfecțiunea feminității dar o ratează îndrăgostindu-se de maleficul Traian, care la rândul său, multă vreme părea un samaritean. Amândoi sunt opriți din bunele lor intenții de dragostea ce se înfiripă între ei. Morala e de-a dreptul scandaloasă: nu poți fi bun și îndrăgostit în același timp. E clar, nu avem de-a face cu o piesă shakespeariană. Romeo și Julieta au murit de mult. Părul negru buclar al Didinei amintește de acela de abanos al Albei ca Zăpada. Atenție, tot din abanos sunt făcute și elementele de mobilier greu ce decorează casele scumpe. În acest interior găsim de toate, numai iubire adevărată, nu. E un strigăt de luptă al vechilor amazoane ce străbate întreaga piesă și dorința de matriarhat e contracarată periodic de un patriarhat picaresc.

         Olga (Ana-Maria Trăsnea)

         Prezență euforică, spumoasă, afrodisiacă, trezește instincte și pasiuni pe scenă și în sală. Interpretează fără greșeală rolul atât de delicat al stupidității feminine dublată de lascivitate și candoare credulă. În scena în care își dispută iubirea cu Didina, devine însă, leoaica tânără din poezia lui Nichita. Își schimbă foarte des poziția picioarelor intersectându-le cu privirile noastre. Nu are nici un fel de opreliști intelectuale în a întreba banalități care îi sunt explicate în șoaptă, lapidar, de chiar dușmana ei, Didina. Rimelată excesiv, aduce cu divele Hollywood-ului anilor  ’20 care nu au făcut carieră și au rămas starlete. E atât de ingenuă prin lipsa ei de comprehensiune încât surprinde prin reușitele amoroase. Publicul o îndrăgește fiindcă spre deosebire de celelalte personaje ale piesei, nu vrea să fie ceea ce nu este. Nu își depășește condiția. Se simte atât de bine în ea încât dă adevărate lecții de comportament firesc. Planează un puternic dubiu asupra faptului că și-ar fi petrecut noaptea anterioară cu Emil, dar evident nu ne putem antrena în ipoteze pe care însuși reprezentantul hotelului Royal le-a confirmat doar în urma unei plăți ilicite.

         Emil (Marian Damian)

         Este avocatul pledant în propria lui casă și evident nu este crezut atâta vreme cât perorează în oglindă. Face fețe-fețe ori de câte ori minte și ne întrebăm cum de o fi câștigat atâtea procese ? De fiecare dată când e depășit de situație, sparge un geam, trântește o ușă sau fuge în decor. E singurul care schimbă pantofii cu papucii și viceversa, semn al neacomodării dintre două lumi: privată și publică. Ține la onoarea lui de familist fiind un Trahanache care îl detestă până la capăt pe Tipătescu. Caragiale, mult mai fin, aduce latura creștină a iertării, îndulcind inima încornoratului dispusă să respecte în orice condiții ideea de soție și pe cea de prieten. Emil este captivul năvodului său cu minciuni și ca în Olimp este și etalat pentru a fi ridiculizat de toți zeii. Marian Damian interpretează rolul omului deznădăjduit imobilizat în propriile sale capcane, rănit de armele cu două tăișuri pe care le credeau unii direcționale. Dacă nu ar fi fost comic, ar fi fost tragic. E un Rege Lear care a pierdut totul fiindcă nu a știut să păstreze puținul ce i s-a oferit. Dar acel puțin era atât de sincer… Didina poate depune mărturie.

         Detectivul particular (Remus Găină)

         Prezența regizorului pe scenă nu e întâmplătoare. Sergiu Nicolaescu și Geo Saizescu aveau grijă să apară în peliculele lor. Se oferă astfel nu numai încredere echipei dar se și dă impresia autenticității. Dacă joacă chiar regizorul, e clar că e trup și suflet acolo, că îl interesează, că moare ca Moliѐre pe scenă. Detectivul e un Iago, nu acceptă nici o iubire. Le desface pe toate. E de fapt un Iago inversat. Luptă împotriva amorului încrucișat pledând pentru cel legal dar compromis. Nu are forța să stârnească gelozii dar inoportunează din plin. El e singurul care nu se dezbracă de trench. Nu renunță nici la pălărie. E mereu în fugă. Un Mercur cu aripi la pantofi. Un Ariel care deși nu a pus la cale furtuna, o întreține prin toate mijloacele.

         Traian Chiripuricescu (Gabi Caraconcea)

         Chiripuricescu ar fi putut să fie numele piesei. Bănuiesc că nu a fost ales din considerente de management artistic. Era prea greu de reținut și prea comic pentru a antrena lumea spre teatru. „Didina și Emil” e latin, clasic, sobru, ascunzând în fapt Calul Troian al comediei. Dar numele de Chiripuricescu inventat de Emil e atât de straniu, de nereal, încât stârnește Didinei suspiciuni mai mari decât numele de Ionescu, varianta laică confirmată statistic a străinului oarecare. Inventând un nume greu, Emil a vrut să nu-i ofere Didinei îndoieli. Dar ea, fire intruzivă, a fost de neoprit în fireasca și legitima ei lipsă de încredere.

Gabi Caraconcea joacă o partitură bufă cu reverberații freudiene. El e gândul revenit la infinit în mintea lui Traian, adică e obsesia. Nu numai că nu părăsește incinta dar aduce și întăriri. El e de fapt creatorul piesei. Țese zi și noapte intrigi pe care le rezolvă spontan, sărutând la infinit mâna Didinei. Devine astfel arma acesteia dar și propria lui lance achileană prin care străbate taumaturgic inima rănită a femeii care din înșelată devine adulteră. Și culmea, chiar sub privirile soțului ei… Prin urmare victoria aparține Didinei. Emil a înșelat-o prin locuri ascunse, refugiat în urbe, câtă vreme Didina îl trage pe sfoară la lumina zilei chiar în cuibul conjugal și îi permite să asiste la compromiterea definitivă a propriului lor cuplu. Chiripuricescu e puricele din piesa clasică ce pișcă Regele, făcându-l să tresalte în plină festivitate. Gabi Caraconcea ne învață să fim noi înșine, să nu mai mințim fiindcă minciuna poate oricând să ne facă sclavii ei. Prin urmare între el și Emil nu există nici un fel de armistițiu. Sunt Romulus și Remus care și-au propus să desființeze Roma realității noastre, reclădită după incendiul lui Nero la care se face aluzie prin teoria chibritului neinventat pe atunci. Cei doi nu sunt complementari ci antagonici. Nu se susțin ci se atacă. O fac perfid în public și sincer între patru ochi. E o metempsihoză caracterială. Fiindcă ce fac sufletele noastre decât să o ia razna când trupurile își proclamă carnalitatea ? Și dacă Olga întreba: „Ce e metempsihoza ? O emisiune muzicală ?” îi răspund: „Probabil că da, atâta vreme cât are o asemenea priză la public…”. Dovadă aplauzele.

Dr. Cosmin Ștefan Georgescu