Povești din Giurgiu pentru toți copiii Lumii scrise de Cosmin Ștefan Georgescu

INSULA

Poveste pentru copii

de Dr. Cosmin Ștefan Georgescu

       Dragii mei, voi știți ce e o insulă ? Exact… O bucată de pământ în mijlocul unei ape. Dacă apa e mai mică – un râu sau un fluviu – insula se numește ostrov. Dar nu despre o astfel de insulă vreau să vă povestesc – ci despre o insulă în mijlocul celui mai mare ocean, Oceanul Pacific. El se numește așa fiindcă marinarii l-au găsit liniștit – și i-au spus Oceanul Păcii.

       Un astfel de marinar cu corabia lui mergea de zile bune și tare s-a minunat când în mijlocul oceanului a zărit cu binoclul un crâmpei de pământ. Obiceiul marinarilor în astfel de situații e să strige: „Pământ! Pământ!” – ceea ce marinarul nostru a și făcut – dar cu o voce atât de entuziastă încât ceilalți mateloți au crezut că e chiar pământul unde se născuse el și pe care printr-o minune a sorții, a vântului și a curenților de apă – avea ocazia să îl revadă.

       Marinarii – însuflețiți de camaradul lor – s-au grăbit să acosteze. Au coborât mai întâi velele, au apropiat corabia de țărm și au coborât ancora, care după un uruit lung al lanțului s-a împlântat în adâncul mâlos.

       Insula era atât de mică încât oriunde te aflai pe ea i se vedea capătul. Dar era atât de verde, cu atâtea păsări cântătoare, cu mici cascade și flori înmiresmate. Marinarii l-au lăudat pe cel care zărise insula – și au spus într-un glas că aici e Raiul și vor să rămână câteva zile până se vor întrema. Unii dintre ei mergeau legănat după atâtea luni de stat pe punte. Cu toții s-au repezit la fructele suculente din copaci, au pescuit de pe mal niște pești atât de pașnici încât veneau singuri spre plasele și mâinile lor de care nu se temeau – semn că nu mai văzuseră oameni și nici nu bănuiau că le-ar putea face vreun rău.

       Au făcut un foc mare și fiindcă se lăsa întunericul și-au încropit niște paturi din ramuri și frunze mari și au dormit în liniștea și răcoarea plăcută a nopții.

       A doua zi dimineața când s-au trezit au observat ușor – deși aveau ochii cârpiți de somn – că marinarul care găsise insula plecase.

       ,,Probabil s-a dus să dea o raită insulei. El e mai dornic de aventură decât noi”.

       ,,Se întoarce el…” îi liniști cel mai leneș dintre ei și se puse din nou pe dormit.

       Și într-adevăr spre seară marinarul a venit. Ce mâncase, ce făcuse nimeni nu știa. Și nici nu îndrăzniră să îl întrebe când îl văzură extrem de fericit, mai fericit decât cu o zi în urmă când descoperise insula.

       Motivul fericirii lui era evident. Lângă el pășea cu timiditate o fecioară extraordinar de frumoasă, cu pielea măslinie și ochii migdalați. Buzele ei cârnoase aminteau de fructele tropicale în pârg iar picioarele erau mlădioase și zvelte. Era îmbrăcată în frunze și flori și părea – dacă nu cumva chiar era – Zeița Insulei. Marinarul nu se feri să o țină de mână. Fecioara nu le știa foarte bine graiul dar în câteva zile avu ușurința să-l deprindă. Marinarul o însoțea peste tot și o veghea să se culce.

       Seara – lângă izvor ea cânta. Atunci ca prin farmec toate păsările tăceau să o asculte. Ea se oferi să le gătească bucatele pe care le aduceau de pe insulă. Era atât de plăcută încât în fiecare seară marinarii aprindeau focuri mari și îi dedicau cântecele lor portuare pe care până acum le cântaseră numai în hanuri ieftine.

       Când vremea începu să se schimbe marinarii au decis să plece mai departe în lungile lor peregrinări. Marinarul îndrăgostit nici nu concepea să plece fără iubita lui – și a fost încântat când a aflat că nici ea nu ar putea rămâne singură pe insulă. Cu ochii ei migdalați, umeziți de lacrimi i-a spus:

       -,,Totuși, dragul meu, ca să fiu fericită trebuie să iau pe corabia ta câte un lucru drag de pe insula mea. Altfel mă voi stinge de dorul ei”.

       Marinarul a acceptat imediat dar camarazii lui au cam strâmbat din nas când au văzut cum pe corabie se suiau coșuri cu fructe, saci cu pământ roditor, butoaie cu apă de izvor, flori parfumate strânse în ghirlande, ierburi de leac, ba chiar păsările văzduhului care, domesticite, îi mâncau din palmă Zeiței.

       -,,Prea mult balast! O să ne scufundăm…” – mormăiau în barbă marinarii dar cel care descoperise insula și era întru-câtva comandantul lor – se făcea că nu îi aude.

       ,,Cât avem velele ridicate, busola și harta și eu țin cârma ajungem la liman…” – îi spunea Zeiței.

       ,,Cu un braț vei ține cârma și cu unul mă vei ține pe mine de mijloc și ne vom săruta cu foc cât marea va fi liniștită”.

       Și a pornit corabia și a mers zile bune până ce s-a pornit o furtună. Marinarii s-au repezit și au aruncat jumătate din butoaiele cu apă de izvor, aproape toți sacii cu pământ, multe din fructe.

       Zeița era disperată nu atât de valuri învolburate, norii negrii și vuietul vântului – cât de toate lucrurile dragi pe care le pierdea în mare. I-a spus iubitului ei:

       ,,Mai bine mă arunc eu în mare și corabia va cântări mai puțin decât să mai aruncați minunățiile de pe Insulă!”

       Marinarul i-a răspuns:

       -,,Tu ești minunea Insulei! Camarazii mei nu vor mai arunca nimic în mare”.

       La puțin timp furtuna și-a epuizat forța și s-a liniștit. Marinarul însă nu se bucura întocmai restului echipajului. Se gândea că în câteva zile rezervele luate de pe insulă se vor epuiza și Zeița va dori să se întoarcă pe insulă. S-a frământat ce s-a frământat dar a avut un vis care l-a salvat. Acolo una dintre păsările care cânta atât de frumos pe catargul corabiei – venită cu ei de pe insulă și căreia el îi dădea în fiecare zi semințe ca ospăț – i-a spus:

       Din semințele pe care mi le-ai dat eu le-am pus în pământul de pe Insulă pe care l-ați luat cu voi pe punte. Din butoaiele cu apă am luat picături proaspete în cioc și le-am turnat peste pământ. Acum a sosit timpul germinației. Vor răsări vlăstari care vor face pomi ce vor rămâne pe punte. Veți avea fructe proaspete mereu. Dumnezeu va avea grijă și va trimite ploi blânde din nori aduși de deasupra Insulei formați prin evaporarea apei dulci și hrănitoare de acolo.

       Noi păsările, avem la catarg cuib cu pui ce au ieșit din găoace. Totul va fi ca pe Insulă…

       Și trezit din vis lucrurile chiar așa s-au întâmplat. Marinarul nostru abia de mai știe de trăiește cu adevărat sau încă visează.

       Camarazii lui s-au liniștit și s-au bucurat când au văzut atâtea minunății pe corabie – câte erau și pe uscat.

       Iar de Zeiță ce să vă mai spun ?

       Era mai fericită de la zi la zi. A făcut nuntă cu marinarul destoinic chiar pe punte fiindcă aveau tot ce le trebuia.

       La soroc au avut și un copil pe care au gândit să îl deprindă de mic cu marea și cu meșteșugul navigației.

       Iar Corabia Fericirii – această Insulă Plutitoare – colindă și astăzi mările lumii și toate vasele o salută și îi oferă onorul învățând de la ea că Fericirea poate călători oriunde dacă își ia cu sine minunile ce o fac posibilă.