Despre minunații noștri Dascăli

Despre minunații noștri Dascăli

(prefața cărții Pe cărările vieții…puncte de inflexiune scrisă de Prof. Bilcea N. Daia si Prof Ion M. Dincă în anul 2015)

    Limba română a păstrat pentru cel care te învață carte termenul de “dascăl”. Provenit din biserică, unde este omul edificator ce te îndreaptă spre Dumnezeu. Nu e el chiar preot dar cântă frumos și are darul împrietenirii cu oamenii. Se ocupă și de lumânări și de Suflete, care în Lumea lui Dumnezeu sunt tot una. Octavian Goga a avut o dăscăliță pe care a iubit-o cu patima cu care a îndrăgit cartea.

    Eu mi-am iubit toți profesorii deoarece fiecare a fost pentru mine un Zeu din Olimpul Maiorescian.

Profesorul Bilcea Daia m-a învățat să iubesc natura oferindu-mi la Pădurea Bălănoaia întâlnirea cu miracolul silvic antropomorf. Cazon, cu fire romantică, jertfind istoriei naționale propria familie, citește cu nesaț ca un elev, bate drumul Gogoșariului ca un pustnic venind spre lumină și plantează pomi pe cărările vieții.

Domnul profesor Ion Dincă – Directorul Colegiului Național Ion Maiorescu, pentru atâtea generații rodnice și truditoare întru bine și frumos, a umplut cu ochii săi de lumină spațiul virtual dintre cancelarie și clasă. Vocea sa baritonală și izbăvitoare ca a lui Mihai Viteazul la Călugăreni a fost ostoită mereu de lacrima din colțul ochilor la fiecare Serbare a Liceului când un pian cânta armonios, iar pe scenă se spuneau poezii eminesciene și Vlad Țepeș era interpretat ca în Amvonul Teatrului Național. Stranie și paradisiacă alăturare de forță și gingășie, de rigoare și iubire în acest om destinat netrecerii, trăitor într-o lume perisabilă și caducă.

A aduna într-o carte impresiile elevilor care nu mai sunt elevi e o binecuvântare pe care numai un director de edificiu educațional o poate da alături de bunul său prieten, cândva inspector, în căutarea domnului Trandafir căruia să-i dea binețe, grad și titularizare. Liceenii, răspândiți în toate colțurile lumii, ca niște porumbei ai Turnului cu Ceas, plecați să vestească zborul brâncușian, s-au întors acasă în Giurgiu preț de o clipă, aducând în cioc ramuri de măslin de pe Araratul nepotopit de ape.

Aristotel a pus rod în grădina lui Apollo, Zeul Luminii și al Artelor și a creat Lyceumul atenian, răspândit apoi în întreaga lume până în spațiul umbrit de platani din apropierea Catedralei Sfântului Gheorghe și a Adormirii Maicii Domnului. Magistrul lui Alexandru cel Mare a clădit Lyceumul ca o nesupunere în fața obligației de a rămâne în Academie ca subaltern al unui nepot cu pile al lui Platon.

Platon a gravat pe portalul academiei sale: „Aici nu intră decât cei care cunosc geometria” (exceptându-și firește nepotul).

Socrate întreba ce e virtutea, nu a scris nicăieri, dar a glăsuit: „Tot ce nu întrece măsura”. Și cuvintele lui au rămas de o potrivă cu acelea ale lui Platon fiindcă grecii s-au grăbit să i le prindă în veșnicia de marmură a frontonului Templului Oracolului din Delphi.

Socrate nu ar fi acceptat niciodată ridicarea cuvintelor sale pe un piedestal - unde mai pui că la Delphi toți se duceau să-și afle destinul, iar un om cu scaun la cap nu face profeții.

Aristotel nu a mai scris nimic pe frontonul Liceului. Probabil se temea de prea rapida nerespectare a sentinței academice. Îmi permit eu să fac cuvenitul înscris, o pisanie laică: „Cine va intra aici, Dascăl sau Discipol, își va ascunde vârsta”. Atenție! Nu am spus că va rămâne tânăr. Dar va fi un comediant în tragedia vieții, serafim muritor pe altarul lustruit de patimi al lumii, un antic post-modernist.

Liceenii purtau pe vremuri uniformă. Ce vreți, altă „ștofă”…

La Facultatea de Medicină mi s-a confirmat ce-mi spusese în limba engleză Shakespeare în liceu: „Suntem făcuți din țesătura visurilor noastre”. Țesut înseamnă țesătură. Fie ca visele noastre să fie rodnice, iar țesătura lor trainică.

Liceul e o insulă în care naufragiem de tineri ca în romanul lui Daniel Defoe sau în cel al lui Jules Verne unde suntem condamnați să luăm lumea de la început. O nouă geneză mediată întru-câtva de Dumnezeu, fiindcă ni se dă Pământ și apă și o mână de dascăli pe care să-i zidim ca pe Ana în mănăstire.

Oră de religie nu am avut. Eu am terminat liceul chiar în anul revoluției, dar profesorii noștri au fost niște mucenici și au ars spre a ne oferi lumina lor. În fața sacrificiului lor mă închin și rostesc în genunchi Amin.

La ora de sport a profesorului în trening vișiniu, domnul Dumitru Manolescu (cel care nu ne-a spus niciodată dacă e rapidist sau nu), vedeam, însfârșit, ce colege frumoase aveam. Derobarea e desrobire. Înconjurat de fete în tricouri cambrate și decoltate cu siluete diafane și contururi svelte, îmi puneam întrebarea: la ce bun și încotro să mai alerg ?

Profesorul meu de geografie, domnul Nicolae Ilinca, doctor în materie, putea să ne ia tensiunea fluvială la toți doar dacă îl rugam, așa cum mama lui Mircea Dinescu și-a implorat fiul, doctor în Litere, să o facă bine de plămâni. Profesorul nostru, viitor inspector în Ministerul Învățământului, prăvălea pe tablă din memoria-i homerică densități, constante și variabile, latitudini și longitudini pline de zecimale, demonstrându-ne că datele nu au valoare decât dacă le conoști pe toate.

Doamna Dana Căpățână, profesoara de limba engleză, era frumoasă și desmoștenită ca Tess d’Urberville. Avea cripte cu strămoși iluștrii prin toată Anglia. M-am îndrăgostit pentru prima dată de o ființă care îmi era superioară și a fost o lecție de propedeutică a  aprecierii mai importantă decât limba în sine a Albionului.

Domnul Dumitru Manda, profesor de fizică, a comprimat Universul în infinitul mic, cuantic: al clipei, al clasei, al vieții. Ne-a explicat teoria catastrofelor: totul e liniar până se produce minunea, deraierea, ieșirea de pe coordonată. Atunci m-am rugat și eu, tot în gând și nemărturisit, ca Ulise: „De i s-ar aținti calea și corăbiei mele”…

La literatura română l-am avut profesor pe tata, Vincențiu Georgescu. De altfel el continua să mă învețe ce începuse de mult: să țin o carte în mâini cu grația cu care am ținut o floare sau cu care voi îmbrățișa mai târziu o femeie. Tata nu m-a învățat să scriu dar mi-a permis asta. Scrisul nu ți-l predă nimeni. Cursul de inițiere al tinerilor scriitori ținut de Sadoveanu a durat 10 secunde cât a rostit: „Un singur lucru trebuie avut în vedere: să nu puneți virgula între subiect și predicat. Restul e treaba voastră”. Și eu mi-am văzut de treabă punând virgula peste tot pe unde am  găsit loc, am umplut pagini de virgule dar niciodată nu am strecurat-o între subiect și predicat. Când am aflat că virgula e umbra lacrimii care s-a uscat pe foaie, am înțeles că sunt un elegiac.

Ora de franceză transpusă integral în limba lui Baudelaire de către mama mea, Mihaela Georgescu, pe care nu o mai recunoșteam atâta vreme cât nu mai îmi adresa nici un cuvânt în limba română. Mă trimitea ca pe Picasso și Dali la Paris. Dar eu am rămas ca Zadig în grădina de trandafiri a liceului meu la scurt timp după ce am înconjurat lumea și am văzut că nu are nimic mai frumos decât florile purpurii din răsadurile maioresciene.

Doamna Paula Dincă, profesoara de biologie, preda prin elevi. Mă diviniza și mă numea să fiu eu lector onorific ca adolescentul Pârvan întrezărind în mine viitorul conferențiar al Ateneului Nicolae Bălănescu. Crisalida devine lepidopteră, fluturele multicolor, jovial, în lumina străvezie a soarelui numai în ochii inițiaților.

Aveam o stratagemă a succesului didactic: pe parcursul întregii săptămâni citeam lecția viitoare ca un profesor universitar ce își umple timpul în trenul în care face naveta între Oxford și Sorbona. Acum îmi dau seama că mai încântată de șiretlicul meu decât mine, era însăși doamna profesoară care l-a promovat ca un reflex condiționat al întregii mele vieți.

La matematică doamna profesoară Maria Manda ne-a rugat să ne ferim în viață de calculul diferențial și să luăm oamenii așa cum sunt.

Doamna Eugenia Vâlcan, diriginta clasei a IX-a și profesoara de Utilaj Tehnic, ne-a învățat cum se ridică o cortină la Teatrul Național. „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, „Ploșnița”, „Gaițele”. Numai animale. Alegorie, fabulație, fantezie. Am înțeles că poți preda orice. Predare înseamnă să dai altuia sub pecete voievodală, cu efigie divină tot ce e al tău. Poți prin urmare apela la actori. Toți suntem histrionici. Până ne intrăm în rol ne trece jumătate de viață. Pentru cealaltă jumătate nu ne mai oferă nimeni aplauze.

La ora de desen tehnic a doamnei profesoare Mihaela Razi trebuia să trag linii drepte, eu care nu reușeam să merg drept. E ușor să vezi înzestrarea cuiva, greu e să îi observi malaptitudinile.

Facultatea e ceva ce faci cu ușurință, pentru care ai înzestrare. Proba e simplă. Îți place ceva – dă-ți doctoratul.

Mare e liceul ăsta…îți arată ce nu ești în stare să faci. Îți scoate gărgăunii din cap.

Păcat că nu ni s-a predat Astronomie. Mi-aș fi cartografiat steaua din cer. Așa, nimeni n-o să-i sesizeze căderea.

La ora de istorie a domnului profesor Victor Ciobanu, am învățat că dacii au fost liberi până la pagina 14, idee ce mi-a fost publicată în Revista Forțelor Armate Române din acea vreme. Măcar atât am făcut și eu pentru țară. Și am mai învățat ceva din broșurica de la Sarmisegetusa că preotul Deceneu, prin înțelegere cu Zamolxe, le-a ordonat dacilor să scoată viile și aceștia l-au ascultat nu înainte de a stoarce strugurii în teasc. Textul nu a mai fost publicat.

Doamna profesoară Cornelia Radu ne-a predat chimia în retorte complicate cu rezultate alchimice imprevizibile. În cele din urmă am reușit să obținem aur din orice, deși nu ni l-a cumpărat nimeni niciodată.

La ora de filozofie profesorul Marian Stavarache a intrat  într-un sacou de velur, cu cotiere catifelate, purtând o geantă cu 30 de cărți, cele mai importante ale lumii. Le-a pus pe catedră și ne-a lăsat să alegem ca la bâlciul deșertăciunilor. Cărțile trebuiau citite iar cele neînțelese și care nu stârneau pasiuni trebuiau aduse înapoi. Eu am ales „Scrisori către un tânăr poet” a lui Reiner Maria Rilke. Evident, nu am mai adus-o niciodată înapoi. Mi-am pus problema daca Socrate nu a fost văduvit de această carte sau întocmai unui trișor, venea de acasă cu dublurile așilor, sigur pe victorie și gata să obțină în fiecare zi, prin măsluire, potul pus în joc.

La mine liceul a durat 4 ani. Dumnezeu a făcut Lumea în 7 zile. Deci timp am avut, Slavă Domnului.

Viața de liceu, cea mai frumoasă și benefică din micile noastre vieți succesive cu final christic și înlănțuire budistă e destinată uitării. Faptul e benefic fiindcă altfel am fi sortiți melancoliei ce nu a creat decât artă.

E greu să mergi înainte când Paradisul Pierdut e în urmă. Noica spunea că Liceul ar mai trebui făcut o dată după 30 de ani cu perspectiva maturității. Atunci fiecare oră devine importantă. E trăită prin ce ai trăit. Primul liceu e doar visat. Eu cred că liceul îl facem din patru în patru ani. Cum ieșim din unul intrăm în altul. Mereu repetenți Magna cum laude. Însă ni se împuținează profesorii. Și colegii. Nici noi nu mai suntem aceiași, ne racemizăm, ne izomerizăm optic în lumină polarizată a amurgului. Ca în poezia Anei Blandiana, devenim tot mai mici, sublimând carnalitatea în vegetalul pur, transformându-ne în boabă de strugure, de mazăre, de grâu. Și cum pe fiecare bob de grâu e Chipul lui Iisus, suntem salvați. Aproape mântuiți. Diploma de Bac nici nu mai contează.

Dr. Cosmin Ștefan Georgescu