Cronică teatrală - Jocul de-a uitarea

Cronică  teatrală

Jocul de-a uitarea

(după Mihail Sebastian)

         Primăvara Culturală Giurgiuveană 25 Aprilie 2015 - Ateneul „Nicolae Bălănescu” din Giurgiu. Trupa de teatru „Ex Toto Corde” a Centrului Cultural „Ion Vinea” coordonată de doamna profesoară Ionela Cralevici.

         Nu mă pricep să fac cronici de teatru. Dacă m-aș pricepe aș scrie la „Rampa”. Sunt un observator obișnuit și asta mă plasează în rândul spectatorului anonim, care are dreptul la opinie și părerea lui fiind una neelitistă, e oarecum colectivă, generală și democratică. Arta se face cu valori. Eu nu sunt o valoare, sunt o mediocritate în plină afirmare.

         Ce am văzut ? O sală aproape plină – doamna profesoară Ionela Cralevici precizând în interviul acordat domnului Gelu Brebenel la Giurgiu Tv că dacă reprezentația ar fi avut loc în zi de școală, seminariștii ar fi umplut balcoanele așa cum astralii umplu peluzele (comparația îmi aparține).

         „Non multa sed multum” - nu mult cantitativ, ci mult calitativ – dictonul preferat al doamnei profesoare a fost invocat bilingv și în interviu.

         Piesa a început cu un artificiu regizoral: deoarece doamna profesoară Ionela Cralevici după întâmpinarea scenică a publicului trebuia să se schimbe pentru a intra în rolul din piesă, s-a apelat la autorul „Jocului de-a vacanța” - Mihail Sebastian. Soluția găsită a fost una de ultim moment: doctorul Cosmin Georgescu, care, avantajat de ochelari și de oarecare sobrietate, îl putea reprezenta pe dramaturg. Unde mai pui că își și lansase cartea de Aforisme MADE in Giurgiu numai cu câteva zile în urmă, în Ajunul Sfântului Gheorghe. Deoarece era arhicunoscut publicului, a smuls primul ropot de aplauze, atât de necesar încă emotivilor juni din culise. Pastișa era evidentă prin anacronismul voit al doamnei profesoare, care mărturisea că l-a cunoscut pe scriitorul Mihail Sebastian pe când Domnia Sa era adolescentă, citindu-i romanul „Orașul cu salcâmi”. Acum ni se prezenta pe scenă un autor de aceeași generație cu doamna profesoară. Butaforia continuă, Mihail Sebastian scriind cu stiloul (e drept, unul celebru, al regretatului profesor de literatura română – domnul Constantin Enache) pe o carte tipărită și nu pe o coală albă. Volumul este jurnalul lui Sebastian scris între 1933-1945 și doctorul Cosmin Georgescu trece din dramatic în tragic alegându-și drept zi, mărturisită cu voce tare, marțea de 29 mai a anului 1945 – nefasta zi în care Sebastian își găsește sfârșitul. Traversând Bulevardul Regina Maria, este călcat de un camion și agonizează preț de 15 minute. În urma unui accident cumplit, sfertul de oră echivalează cu cele trei zile ale lui Iisus pe Cruce. Sebastian se îndrepta spre primul său curs de literatură universală în calitate de profesor la Facultatea de Litere din București – tema Balzac. Fără îndoială, Comedia Umană era în stradă.

         Ce căuta atâta patetism în debutul unei comedii ? Răspunsul e simplu: e chiar felul de a fi al lui Mihail Sebastian care patetiza frivolitățile, amplifica ridicolul anulându-i inconstanța logică (doar era discipolul lui Nae Ionescu), iubea eminescian (fără a fi iubit), persifla ca în Caragiale, preluându-i tipologiile (șeful de gară din “Steaua fără nume” e Pristanda, Ștefan din „Jocul de-a vacanța” e Rică Venturiano, care a uitat poeziile și face caz de amnezia lui). Tot râsul stârnit de Sebastian e înecat în plâns, el e amfibianul literaturii noastre, pendulând între sionism și național-ortodoxism, renegat de ambele părți, blamat de ideologi, contrazis de magistrul său, Nae Ionescu, în chiar prefața cărții „De două mii de ani”.

         Ana Lupan – domnișoara Weber – face debutul propriu-zis al piesei aducând pe scenă elementele de decor, cu excepția mobilierului greu deja amplasat. Ceasul, cărțile, discurile, sunt aduse pe rând, semn că trebuie să intrăm într-o lume inventată, dar extrem de asemănătoare cu a noastră. Fiecare obiect de decor e o monadă, are individualitate și de aceea e purtat separat. Cărțile vor fi elementul forte al intelectualului, rasat dar flegmatic, Ștefan Valeriu, atlasul geografic va fi singura carte de căpătâi a domnului Bugoiu (fost funcționar în Minister – care Minister nu ni se precizează fiindcă toate sunt la fel, având aceeași birocrație care îl isterizase pe slujbașul ce se visa căpitan de vas). Se observă că două personaje, ambele masculine, se definesc prin cărți, fiind în fapt extensii falangiene ale lui Sebastian. Ana Lupan are un rol aparent minor dar ea ține piesa. Știind pe de rost și replicile celorlalți, este o placă turnantă între toate momentele. Având o capacitate unică de a se uita drept în ochii interlocutorului creează o hipnotizare care nu e tocmai propice pentru partenerul de scenă, dar care e atât de sinceră încât merită riscată. Domnișoara Weber cunoaște toată povestea lui Jeff (orfan de mamă și despre al cărui tată nu ni se spune nimic), iar firea ei împăciuitoare e singura care le permite oaspeților să fie cazați în pensiune – altfel piesa neavând mobil. Ca orice comedie, terminându-se vesel, și această montare în scenă aduce happy-end-ul și pentru domnișoara Weber care se mărită cu domnul Bugoiu, latitudinea ei domestică mediind don quijotismul marin al soțului. Trece cu succes una dintre cele mai importante probe ale piesei: improvizația adusă de Cosmin Georgescu care în final, este întrebat de proaspăta doamnă Bugoiu ce vârstă are și răspunde, parcă adresându-se corigentului Jeff: „Nouă duzini și jumătate de ani, dintre care faști vreo 40” precizând (dacă mai era necesar) că s-a născut în 1907 (altfel spus este același Mihail Sebastian pe care îl prezentase la început doamna profesoară). Chestionat dacă știe foarte bine limba română, răspunde nichitian (alt anacronism – al câtâlea al doctorului ?): „Sunt poliglot de limba română, știu de șapte ori limba română, îi studiez cuvintele și necuvintele”. Sala recunoaște divagația și e încântată de podul peste timp, deoarece în teatru totul e posibil. Intervievată de domnul Gelu Brebenel, Ana Lupan, recunoaște cu sinceritate, la cald, când încă luminile scenei nu se stinseseră, că rolul ei a fost cel dorit din adâncul sufletului. Intervin acum, nefilmat, și îi spun că lucrul cel mai important pe scenă este să joci bine ce ai de interpretat și ea a făcut un rol magistral. Precizia ei a constat în a nu-și depăși cu nici o centimă rolul. Dacă, așa cum vom vedea mai departe, Corina are un rol exponențial, în care trebuie să urce permanent, dificultatea în interpretarea domnișoarei Weber este constanța, neieșirea din ticăiala enervantă de mătușă de provincie. E mult mai greu să ții hățurile decât să le dai drumul.

         Sebastian Ștefan – interpretul lui Costache, devenit Prostici după numele soției, are și el un rol minor, dar nu omniprezent ca al Anei. El face caz de volumul său, e un personaj impetuos, într-un costum impecabil, la care nici măcar doctorul Cosmin Georgescu (venit din lumea scorțoșilor cu carte) nu a apelat. Costache este purtat la propriu și la figurat în lungul și în latul scenei de către soția sa, doamna Prostici, care fiind atât de influentă, îi impune până și numele ei. Diferența de gabarit este atât de mare încât te miri cum domnișoara Prostici poate fi dominantă. În lumea arahnidelor, femela își devorează masculul după actul sexual (dar asta e altă poveste) – ea fiind de 10 ori mai mare decât consortul. Costache bufnește și răbufnește pe scenă, e mereu nemulțumit, dar cu zâmbetul pe buze, altfel spus, nu disperă și acceptă că în lumea umană buturuga mică de genul feminin răstoarnă masculinul car.

         Iuliana Ilie – doamna Prostici – personajul nu e al lui Sebastian, face parte din arhiva de valori ale trupei de teatru „Ex Toto Corde” și e un fir al Ariadnei ce nu trebuie întrerupt. Cu o voce pițigăiată (te întrebi dacă e vocea ei și te rogi să nu fie) face deliciul publicului la orice glăsuire. E o flașnetă spartă, dar atât de melodioasă în înlănțuirea vorbelor încât îți dai seama că talentul provine din suma viciilor. E o inadaptată, nu acceptă nimic, dar nu are delicatețea împotrivirii Corinei. E o zvârlugă, apare și dispare din scenă când nu te aștepți, este edulcorantul piesei, îndulcind-o fără să îți crească glicemia.

         Maria Popa – în piesă fiica doamnei profesoare – este studentă la stomatologie în realitate, și în piesă unde prin dubla apariție exprimă convertirea din lumea barurilor spre cea a bibliotecilor. Deși mama e o profesoară agramată, fiica e bine pregătită, făcând față lexical și spiritual unei lumi decadente. Intelectualii piesei (profesoara și doctorul) sunt cei mai inconstanți în prezențele lor scenice încercând să înglobeze extremele. Doamna profesoară, deși nu face acordul corect al verbelor (evident în piesă), are viziuni aristotelice asupra circularității comediei insistând să fie încheiată vesel dar nu țopăit, ritmat dar nu cadențat. Maria își dă seama de extratemporalitatea mamei și încearcă să-i cupeze frazele solemne într-o piesă neideologică, ci mai degrabă patinând în musical.

         Alexandru Avram – seminaristul care l-a interpretat pe Ștefan Valeriu – cu o dicție imnică, pastorală, neîntâlnită în montările anterioare de la Sebastian încoace. Toată aroganța lui Ștefan a fost anulată fără voie de pronunția prelungită, psaltică, a vocalelor. O piesă mare reușește prin disjuncțiile ei. Alexandru îl umanizează pe Ștefan încă de la început, pactizând cu sala, care știe deznodământul și nu crede o iotă din disimulata lui aroganță. Îi reușește supremația față de Jeff părând un leader informal cel puțin al grupului de băieți. Momentele cele mai grele sunt acelea de erotism amputat dintre Corina și el. Consistența o dă scenă în care cei doi se mișcă sacadat, stroboscopic, amintind de „Declarația de dragoste” cu Teodora Mareș și Adrian Păduraru, film al altei generații, dar care și-a păstrat voiciunea expresiei nedevenind suav melancolic. Contururile trupurilor sunt emblematice, ei reușind să-și volatilizeze substanța păstrând în scena iubirii lor, doar tangentele sufletului. Secvența ne scoate din comedie și ne aruncă în cel mai profund romantism din care nu ne va mai putea extrage nici cel mai mare comic al piesei – Florin.

         Florin Stan – alias domnul Bugoiu – este vedeta trupei – cel care a fost recunoscut cu ușurință la apariția pe scenă și care a dat cele mai multe autografe (evident pe invitațiile realizate cu gust de Crina, fiica din realitate a doamnei profesoare). Din păcate, gravitează numai în sfera umorului voluptuos renunțând să își încerce talentul și în gamele sobre. Precum se știe, este infinit mai greu să faci lumea să râdă decât să plângă și probabil a avea în buzunar un astfel de actor, e dorința oricărei trupe și prima preocupare a oricărui regizor. Florin Stan excelează în haina albă scrobită a căpitanului de vas, iar roata de cârmă extrem de mică nu face decât să ne avertizeze că nimic nu e real. Dansul lui Florin e atât de natural, captivant și contagios, încât restul actorilor, înșiruiți în spatele lui, nici nu mai contează, deși ei fac eforturi vizibile și variate să fie luați în seamă. Până la urmă ce se desprinde de aici este unicitatea căpitanului – șmotruiala mateloților, fiind nesemnificativă. De fapt, Florin nu e un căpitan de vas, ci unul de idei. El confabulează și în iluzia lui îi atrage pe toți. Firul indian din spatele lui este unul al neuronilor militărește încolonați și conectați sinaptic. Ieșirea pe lateral demonstrează tendința fiecăruia de a-și crea individualitatea. Sala e în delir. Aplaudă cu frenezie, uitând că aceasta este o inovație a regizoarei și nu meritul lui Sebastian. Sau poate de aici frenezia aplauzelor. E tot ce i-a lipsit piesei în forma sa originală. Muzica și dansul. Nu poți să exprimi voia bună doar prin cuvinte.

         Florin e un charlot în salopetă de blugi fără melon. Scena mută, în care se mimează convorbirea dintre domnul Bugoiu și domnișoara Weber, sorbindu-și fiecare delicat ceaiul, este desprinsă din filmoteca lui Chaplin fără a fi copiată, mixată sau adaptată. Este ceea ce în fizică se numește continuitatea fluidelor. Charlot nu a murit. Doar Hitler.

         Cristian Cristea – adică Jeff – atinge greutatea rolului ce i-a fost încredințat, lucru atât de dificil încât e serios și oarecum crispat pe toată durata piesei. E atât de bun încât anulează orice diferență de vârstă (impusă artistic de Sebastian însuși) dintre el și Ștefan sau domnul Bugoiu. Nu are încă 18 ani dar se laudă că îi are. Ce mai e din aprilie până în mai ? El majoratul și l-a atins când i-a murit mama. Corina – care e Zâna cea Bună a piesei – schimbându-i caracterial pe toți, îl învață pe Jeff să ofere flori unei doamne, gest pe care puțini bărbați îl cunosc și extrem de puțini îl aplică. Dacă Ana privește în ochi cu luciditatea tăieturii de cuțit, Jeff evită cu obstinație contactul vizual. Pentru el important este ce se găsește în sufletul fiecărui om. El înțelege iluziile domnului Bugoiu, calmul și dragostea cvasimaternă a doamnei Weber și chiar răceala lui Ștefan o poate aprecia ca moft vilegiaturistic. Piesa este de fapt inițierea lui Jeff – și ce e mai important în viața unui om decât atingerea maturității ? Avem de-a face cu un Bildungsroman. E Ghiorghiță al lui Sadoveanu, lipsit de Vitoria Lipan și Nică al lui Creangă fără Smaranda. Corina, din iubită a lui Ștefan devine soră mai mare protectoare pentru Jeff, știind să facă diferența dintre aceste două tipuri de dragoste. Când îi spune lui Jeff că pe el îl iubește cel mai mult din toată pensiunea, nu e nimic provocator în declarație, ci o profundă continuare feminină a arhetipului matern.

         Iulia Radu – interpreta Corinei. Dacă Sebastian s-a văzut în Ștefan Valeriu, nume pe care îl păstrează din romanul femeilor cu tipologie diversă, cucerite de același bărbat – doamna regizoare Ionela Cralevici a marjat pe Corina oferindu-i toate pârghiile piesei. Corina domină prin înălțimea rolului, a tocurilor cizmelor, a picioarelor lungi, dar mai ales prin calitatea de a vorbi și de a privi. Nu e nici intruzivă vizual ca Ana, nici pudic-ezitantă ca Jeff, ci într-un crescendo permanent, dintr-o neînțelegere inițială a pensiunii Weber (care de fapt e lumea noastră – Corabia Nebunilor) ajunge să o ordoneze. Corina transformă Haosul în Cosmos. Îi dă rigoare. E antientropică. Un Hesiod feminin. Aplică A priori norme pe care le va învăța în viitoarea Facultate de Drept (și aici mă refer la Iulia). Fardată delicat, ochii Iuliei luminează scena și sufletele tuturor - actori și privitori. Rezervă astfel și celor din sală locuri la pensiunea Weber. Dacă lumea a fost pe rând salvată de Noe, vechii patriarhi și Iisus, acum e salvată de o ființă feminină. În sfârșit se atinge starea de echilibru genic. Corina e frumoasă nu numai fizic ci și prin ceea ce face și spune. E suavă, grațioasă, delicată și fapt extrem de rar, se impune în fața forței fizice, indiferenței, lașității de expresie a celorlalți. Pensiunea Weber va deveni un Falanster din Scăieni sau o Cetate a Soarelui așa cum și-a închipuit-o, în temniță fiind, Campanella – pe care viitoare judecătoare îl grațiază în sfârșit. Corina îl ocrotește pe Jeff și îl iubește pe Ștefan, e conciliantă cu domnul Bugoiu intrând în jocul dement al meridianelor lui, iar față de doamna Weber are puterea ascultării chiar dacă nu înțelege și confundă datele. Prin opoziție cu doamna profesoară ce apare la începutul și finalul piesei, Corina, tot profesoară, are un alt stil pedagogic. Știe într-adevăr să predea. Ne învață cea mai teribilă lecție: lecția de-a uitarea. Când toți profesorii insistă pe memorie, ea o anulează printr-un zâmbet, exemplificându-ne fericirea. Nici un om nu poate fi fericit ținând minte. Chiar și această piesă de teatru trebuie uitată în virtutea fericirii. Altfel cum am putea merge înainte ?

Dr. Cosmin Ștefan Georgescu

26 aprilie 2015