X și Zero - Cronică teatrală

X și Zero

de Gelu Brebenel
(Cronică teatrală)

Nu sunt un jucător de x și zero. Prin urmare titlul nu m-a atras.

M-am dus la spectacol cu conformistul provincial al rutinei culte.

14 Mai 2015

Primăvara Culturală Giurgiuveană. Centrul Ion Vinea.

Sala Mare arhiplină.

Oamenii se cunosc între ei, se salută, își vorbesc.

Asta nu întâlnești în Capitală. Acolo discuți doar cu cei cu care ai venit.

Convivialitate la pachet. Întotdeauna am fost de părere că o piesă de teatru începe cu mult înainte de debutul ei scenic.

Bunăoară prin afișe. Foarte reușite în cazul de față. O hârtie cu x și zero, o mască râzând și plângând pe jumătate.

Apoi muzica ambientală ca un preludiu, o introducere în atmosferă.

Chansonete, cafe-concert. Cortina nu era coborâtă. În mod normal ea te separă de decor. S-a vrut familiarizarea cu mobilierul unui om singur. Un fotoliu stingher, o măsuță, un dulap cu câteva cărți, sculpturi în lemn, cupe obținute la concursuri literare.

Un ceas blocat toată piesa la ora 12 fără 20 semn că suntem în afara Timpului, în plină trăire. O scenă antologică o va reprezenta întrebarea Lui: „Ce ai face dacă ai mai avea o oră de trăit?”

Și răspunsul ei de un progmatism romantic:

„Aș arunca pe fereastră ceasul”.

O filă de calendar „31”. Restul calendarului lipsește. Pare a fi ultima. Deci suntem în „decembrie” deși pe filă nu e scris explicit. Ambiguitatea va fi cheia piesei. Ca în x și zero.

Nu știi cine câștigă până la mutarea finală. Actorii sau publicul.

Pe afiș:

Ea e Violeta Teașcă.

El e Vasile Toma.

Pe scenă la fel.

De ce nu au nume?

Fiindcă sunt universali.

Nu sunt ei. Sunt noi.

De ce el crede că e Ajunul Anului Nou, iar ea că e 31 mai, ziua lui?

Fiindcă trăim în lumi paralele. Fiecare cu adevărul lui. De aici neînțelegerea.

Dramaturgul Gelu Brebenel nu încearcă să ne lămurească. Nu mișcă un deget în aranjarea Haosului. Nu e un Hesiod.

Nu-l interesează Cosmogonia. Se bazează pe micimea Vieții pe care o face mare cât o bulă care în final ar trebui să facă „Poc!”

Dar șampania deschisă spre finalul piesei nu are presiune. Nici măcar nu fâșâie. Semn că nu s-a apelat la efecte speciale. Realitatea e lăsată așa: entropică, gravitațională, banală până la ridicol. Dramaturgul știe lecția lui Flaubert. Nu te amesteca între personajele tale! Fii Madame Bovary dar las-o să fie ea!

Fii ca Dumnezeu în Creație: peste tot și niciunde.

Nu știi care dintre cei doi e nebun și amnezic. El care așteaptă de unul singur Revelionul, sau ea, care adusă de un echipaj de poliție, vrea să petreacă o noapte romantică cu el.

Confuzia e totală. La început îl credem pe el sănătos, apoi pe ea.Violeta Teașcă joacă rolul unei femei venită de la morgă din moarte clinică.

În fond ce e uitarea decât o moarte neuronală? Cel lovit de Alzheimer e însă el și ce îi înscenează ea e un test al abilităților mnezice.

Piesă în piesă ca în Hamlet. Violetei îi iese de minune rolul de aterizată din Lună. Întru-un balonzaid de primăvară cu o șapcă semi-Gavroche așteaptă un Revelion imaginar. El e atât de brutal în tendința de a o expulza din iatacul lui încât se întâmplă ceva ca în Ali Baba și cei 40 de hoți: el ajunge pe hol și ea încuie ușa ca sluga isteață a lui Ali care scapă de șeful bandei de hoți deghizat în negustor. În răcoarea coridorului de bloc el revine din utopie, își cere dreptul legitim la locuință și când îl obține renunță la ideea catapultării Violetei care între timp căpătase un nume, Cleopatra și alta ținută-aceea de sub balonzaid: de un erotic decent.

Maieu negru cu bandeletă lucitoare pe sâni – ca un girofar senzorial. În jos negrul se continuă până în pământ fără a ne permite alte revelații decât cele întrezărite. El devine Cezar – cuceritorul atâtor ținuturi – dar aici cu conotații amoroase.

O vrea! – ce mai.

E hulpav. Vasile Toma face trecerea fantastică de la nebunie la trezirea în voluptate. Prima lui revenire e condiționată de un trup de femeie. Aici e declicul. Apoi vin alte amintiri. Ultimele sunt cele fotografiate. Gelu Brebenel e un mare artist fotograf și nu avea cum să nu își introducă hobby-ul așa cum Sebastian a introdus radioul, Caragiale – jurnalul iar Holban –telefonul. Vasile Toma nu e o clipă lucid. Dar mimează atât de bine luciditatea încât primele 30 de minute îl credem perfect sănătos. Chiar și noi, doctorii din sală.

Esența: nebunia e perfidă. Mimează normalul. Tot ce face el e firesc.

Facem fiecare în singurătate. Deci nebunia e un alter ego al nostru. Când el devine nebun, ea se însănătoșește. Balanța e perfectă. Sunt x și zero. Deși x e „nimeni” și zero „nimic” împreună fac lumea, unind cele două emisfere. Totul se reduce la jocul lui Huezinga:

de la banalul careu al copiilor, prezent pe ultima pagină a maculatorului în orele de curs plicticoase, până la lupta în arenă dintre Yin și Yang. Pe de o parte Întunericul, Luna, Moliciunea, Feminitatea – pe de alta Lumina, Soarele, Puterea, Masculinitatea.

Echilibrul piesei e perfect: piesa se putea termina oricând… Nu are un crescendo. E o poveste banală, a regăsirii, care ni se întâmplă de  mii de ori pe zi, când pierdem și găsim un ac, un creion, o agendă.

Dar în piesă e vorba despre oameni. Aici e Gelu magistral. Nu ridică ștacheta.

Găsirea unui om e la fel de banală ca descoperirea borsetei pierdute. În lumea amneziei nimic nu poate fi spectaculos. Când ai pierdut tot ai rămas fără repere.

Pierderea iubirii echivalează cu pierderea unui nasture.

Violeta nu e de acord – ea e sufletista piesei și după ce a jucat rolul obnubilatei, îl joacă la antipozi pe cel al amorezatei.

Vine cu un buchet de flori în plină iarnă susținând că e primăvară – și convingându-ne și pe noi, dar nu și pe Toma, care renunță la orice fantezie, dar nu la aceea a Revelionului. Cu un umor de Caragiale trecut în absurdul lui Ionesco – Toma își revine – scapă de fixația Revelionului – mutând limbile ceasului. Gata – miezul nopții a trecut! Gelu știe, ca un psihanalist, imposibilitatea depășirii fixației. Iese din Revelion cu câteva ore, dar nu se poate situa în luna mai, realitate verificată și de spectatori prin data de pe afiș.

Gelu e ușor intruziv aici. Ne face cu ochiul. Suntem părtași. E ca și cum ne-ar spune: “Voi știți că e mai, știe și Violeta, numai nebunul acela de pe scenă nu știe”.

A doua debarcare a regizorului pe scenă este când Toma mută mobila.

De fapt el mută cărțile, demonstrând că e mobilat. Cronologic mai întâi Istoria Literaturii Române a lui Călinescu și apoi pe aceea recentă a lui Alex Ștefănescu. Întâlnirea cu cel din urmă a avut loc relativ recent la Giurgiu – și Gelu vrea să ne implice în procesul de reamintire, care se desfășoară pe parcursul întregii piese, sub reflectoare și microscop. Parcă auzim fiecare  vocea lui Gelu:

„Mai știți când a venit Alex Ștefănescu la Ateneu și eu am luat cu dedicație această carte?”

Cine nu își aduce aminte nu simte piesa perfect. Nu participă la mecanismul sinaptic al memoriei. Piesa e regizată ca Trilogia Antică de către Andrei Șerban: niște soldați cu coifuri și platoșe ne împing în propriul nostru creier strigându-ne: „La muncă! Reamintiți-vă!”

Piesa are de toate și nu are nimic. Și-a propus să exploreze banalul și a reușit. Forțele Binelui sunt copiii cuplului ajunși oameni destoinici, după ce au studiat: Ea – Medicina, El – Academia de Poliție.

Ea își va vindeca tatăl pe care El l-a găsit. E aici Antigona lui Sofocle care nu mai e pedepsită de Cetate pentru dragostea sa de familie și încălcarea durelor legi ale Cetății. Liantul e Violeta. Și ea trebuia să fie actriță fiindcă o bună parte din piesă face pe nebuna.

E un Hamlet inversat. Shakespeare are grijă să ne pregătească. Introduc o trupă de actori, pe lângă actorii reali, pentru a deconspira crima lui Claudius.

Gelu nu are milă de noi. Ne creează o pistă falsă – îl credem pe Toma lucid și pe ea senilă. După o bună parte din piesă observăm că e invers și simțim catharsisul aristotelic. Ne eliberăm de negura primei judecăți. Purificarea o obținem prin gândire. Abluție cognitivă.

Toma – masiv, corpolent, sigur pe el – e vulnerabil piesei.

În final nu mai are grai. Dansează mut cu Violeta. De altfel, el ceruse să vorbească tăcând.

Gelu recurge la tehnică. Unica improvizație de secol XXI într-o lume arhaică, a singurătății ieșite din timp. Vocea lui Toma vine din perioada în care personajul era sănătos, viu mintal. Artificiul prinde, altfel ar fi căzut în falsul scenic pe care-l detesta Nichifor Crainic la operă: cum poate baritonul să-i sufle ceva la ureche sopranei și să se audă în toată sala?

Toma e lucid când își scrie cărțile și când și le recitește. Peste tot are block-notes-ul cu el. Apelează la acesta când trebuie să-i spună prin telefon ceva frumos ei. Deși sunt cuvintele lui nu mai are spontaneitatea rostirii. Preferă să le citească. Pare o știre telegrafiată. Dar sunt cuvinte de dragoste. Ea vine din public semn că oricine putea face gestul. Totul era să fie știut că pe 31 mai e ziua lui Toma și să fi avut un buchet de flori. Sala a devenit scenă. A fost unul din motivele pentru care premiera nu a avut loc la Ateneul „Nicolae Bălănescu”. Banalitatea ar fi fost dizolvată de fast. Piesa e o trambulină, te arunca trei metri în sus. Dar trebuie să îți faci și tu puțin avânt.

„Ea” își dorește în dar o insulă dar „El” spune că li s-a furat marea. Lumea nu te lasă să visezi. Don Quijote a rămas demult fără morile de vânt.

Insula, Cytera, probabil, va sălășlui în suflet scăldată de apele calde ale sângelui. Suntem – se spune în piesă – un fir de praf în fața  Destinului. Nimic din drama oedipiană. Personajele își acceptă condiția. Nu recurg la orbire. Ca în filmele mute mimează căsătoria. Secvența verighetelor. Gelu e Stăpânul Inelelor. Brusc, Violeta își dă seama că ei de fapt sunt căsătoriți și strică momentul. Ea care jucase excelent rolul nebunei, când trebuie să fie lucidă, bulversează visul lui Toma. Își revine și-l lasă să încurce lumile: cu papion la gât el își propune să fure flori din grădina blocului și, deși ia o sticlă de șampanie să o ofere copiilor, e cu gândul la bere. Paharul unic din casă – oferit ei și glastra pe post de potir, folosită de el, fac epilogul. Se bea încrucișat cu mâinile în toartă ca în ritualurile arthuriene. Nimic nu stârnește hazul, ci doar ropote de aplauze. Acum sala e edificată. El e nebun. Cum să râzi de el, văzându-l că bea din vază? Pușca lui Cehov din debut trebuie să tragă în final. Hârtia pe care stătea scris: “Mâine duci textul la editură” subliniază drama de a-ți corecta mereu aceleași ciorne, dacă nu ai curajul sau aducerea aminte de a le tipări. Nu e oare soarta acestui script încă needitat? Ea dă pagina la o parte și pe următoarea velină face un careu de x și zero necompletat.

Remiză albă. Așa cum și noi plecăm acasă. Cărunți.

Au trecut 30 de ani peste noi. Într-o oră și 10 minute.

A venit Alzheimer-ul. Mâine vom mai ține minte ce am văzut azi ?...

     Dr. Cosmin Ștefan Georgescu