Omul și Destinul – in memoriam Mihai Dândăreanu

Omul și Destinul – in memoriam Mihai Dândăreanu

Se spune că destinul e mai mult decât omul. Soarta noastră are menirea nefastă de a ne depăși, de a ne hotărî existența. În cazul lui Mihai Dândăreanu lucrurile au stat invers. Și-a considerat viața un lucru nefăcut, o țesătură penelopică pe care avea curajul cu un instinct aproape feminin să o desfacă noaptea pentru a o urzi din nou ziua. Ceea ce trăia nu era stofa lui Schopenhauer, care la începutul vieții e frumoasă fiindcă e văzută pe față și la sfârșit e urâtă fiindcă e văzută pe dos. El avea mereu material nou. Îl lua de la noi, cei din jur. Nouă ne studia mai degrabă împăciuitor decât critic viața și destinul. Și ca să arate că nu avea nimic de ascuns o făcea într-o emisiune la Giurgiu TV. Trăia, ca să spunem așa, din ce trăiam noi. Probabil că de aceea a și murit luându-ne christic toate morțile noastre. A fost un realizator de emisiuni sportive. Era atât de vivace încât era normal să aprofundeze un asemenea domeniu. În plus avea modelul fratelui, un bun practicant și cunoscător al fotbalului. Faptul că a lucrat la Vamă i-a dat o bună cunoaștere a oamenilor. Să ne aducem aminte că în Biblie, Vameșul e cel mântuit, nu fariseul. Era mereu bine documentat. Nu se despărțea de o agendă în care își nota școlărește cu pixul toate datele biografice ale invitatului. Nu avea tabletă. Nu făcea caz de noul tehnologic de care nu era deloc străin. În firea sa era profund romantic. Aș spune un romantic întârziat, depășind tinerețea specifică și intrând în maturitatea ninsă de înțelepciunea unei senectuți precoce. Era întotdeauna într-un costum impecabil. Noi ceilalți care cochetam cu media trădam, nu o dată, vizualul. Purtam haină și cravată, dar în jos avem blugi și o încălțăminte comodă, convinși fiind că dincolo de bust nu suntem filmați. Mihai Dândăreanu nu renunța la etichetă deoarece avea în primul rând o rigoare interioară care nu îi permitea nici măcar acest compromis minor. Știa regula Patericului: “Păcatul mic furișat, deschide larg ușa păcatului mare”. Era un Michelangello care sculpta cu tenacitate și credință profesională și pilonii de susținere care nu se văd de pe pod. Astfel podul era mai temeinic și aruncat direct peste apa învolburată a sufletului nostru. Nu își nota întrebările sentimentale, pe acelea le ținea minte. Mai corect le păstra în suflet. Pentru Mihai Dândăreanu fiecare om avea, pe lânga biografie, o matrice specifică indicibilă. Când ne invita în emisiune, ne poftea de fapt în viața lui. La terminarea emisiunii aveam impresia că îl părăsim pentru totdeauna. Atât de dăruit era, încât făurea un dialog ca al lui Platon, ce lăsa loc unor infinite comentarii, dar nici unei alte întrebări. Emisiunile sale au continuat în difuzarea lor și atunci când Mihai Dândăreanu era grav bolnav dându-ne impresia că e aici lânga noi. Eu îi sunam pe invitați și îi felicitam. Aceștia spuneau că emisiunea e mai de demult. De fapt, toate înregistrările cu Mihai Dândăreanu sunt actuale și vor rămâne așa. Ele sunt ieșite din timpul fizic și au intrat în cel metafizic al veșniciei. Veșnicia e o formă de trăire la care nici Viața, nici Moartea nu au acces. Ci doar Destinul. Și omul care l-a învins – marele domn, Mihai Dândăreanu.

Dr. Cosmin Ștefan Georgescu