America de-acasă

America de-acasă

Recenzia sentimentală a cărții omonime a lui Mircea M. Ionescu

        Nu am fost niciodată în America. Ea nu trebuie înțeleasă geografic, ci metafizic, în contextul abordării noastre. Prin urmare revin – am fost de nenumărate ori în America, ori de câte ori speranța mea s-a îndepărtat transoceanic de realitățile curente. Calderon de la Barca spunea că „Lumea e vis” și sunt convins, ca Ana Blandiana, că suntem visați de cineva care la rândul lui e visat.

        Mircea M. Ionescu pleacă în plină glorie din România pentru a face în America taximetrie. Comparația antitetică îi aparține lui Dan Claudiu Tănăsescu. Își alege New York-ul care e mai mult decât America – e America la puterea a treia. Acolo cunoaște fructele mâniei lui John Steinbeck care nu sunt numai strugurii Californiei, ci și taxiurile galbene înțesate cu lume cosmopolită.

        Mircea M. Ionescu s-a întors în România ca un Christofor Columb în lanțuri crezând că o va putea îndupleca pe Regina Isabela să reclădească Țara Făgăduinței aici. A scris cu nesaț piese de teatru ca un cronicar sportiv ce înțelege brusc că fairplay-ul nu poate fi adus în social decât de Thalia. Dinu Grigorescu observa că preferă titluri dramatice substantivate, fiecare reprezentând profilul unui personaj hamletian, interiorizat și abulic.

        Mircea M. Ionescu are patosul trăirii pe care îl lasă liber pe scenă, indiferent la detalii regizorale sau decoruri somptuoase. Preferă schimbarea de cadru de față cu spectatorii doar printr-o discretă estompare a luminii. Îi are în sine pe Eschil și Aristofan, plângând și râzând în același timp, întocmai efigiei clasice a teatrului surprinsă în ambivalența afectivă.

        Crezând că poate schimba lumea cu o replică, Mircea M. Ionescu îl face pe Shakespeare mai viu ca oricând, dându-i astfel dreptul la nemurire. În România se simte mai român ca oriunde, fapt ce îl determină să inițieze proiecte grandioase de promovare exclusivă a teatrului românesc, de transfer cultural dunărean și prin extensie paneuropean. Se împrietenește cu oricine dar ține minte rivalitățile cu o memorie borgesiană și un zâmbet à la Voltaire. Nu vrea să fie învins niciodată și de aceea se înconjoară numai de prieteni mari, figuri legendare care îi asigură succesul – ei înșiși înfruptându-se din el: Dumitru Radu Popescu, Dinu Grigorescu, Dan Claudiu Tănăsescu, Dan Mucenic. Conform legii mulțimilor incluse, a restrâns principiul vaselor comunicante la capilarul cel mai mic, aducând România în Giurgiu, concentrând metropola americană în jurul Turnului cu Ceas. Vrea să fie fericit și prin urmare își inventează fericirile cu nonșalanță și bun gust, demne de Saint-Exupѐry când i-a venit năstrușnica idee să scrie „Micul Prinț” sau de Louis Caroll când și-a luat fetița de mână și a pornit prin Țara Minunilor.

        Deși are familia în America, Mircea M. Ionescu trăiește aici, dezrădăcinat la cotele cele mai profunde ale existenței umane, dar martirizat prin diluarea în neamul căruia îi aparține.

        Își dorește ca piesele sale să se joace și după ce nu va mai fi, uitând astfel că va fi în continuare. Ce autor dispare, dacă opera îi rămâne ? De moarte nici nu poate fi vorba…

        Stilul său bulversant de sincer, până la cinism și aroganță a decriptării realului, este o reminescență din perioada arbitrării impasibile și a comentariului sportiv fără echivoc.

        Neputând realiza un interviu cu Maradona, a purtat un dialog totuși cu acesta până la ieșirea de pe teren. Nu vreau să fac un anacronism, dar sunt convins că de atunci Maradona nu a mai pus mâna pe minge nici pentru a o așeza la lovitura de la 11 metri. Aceasta este de fapt esența dramaturgiei ionesciene – și scriu ionesciene cu riscul asumat de a se confunda cu aceea a autorului Rinocerilor. Reușește să schimbe ceva aducând Potopul, înecând lumea existentă și lăsând Pluta de salvare a Meduzei și Arca lui Noe. Piesele sale sunt desprinse din vulgul imediat, fără să cadă în obscenitatea cinematografică a primilor ani post-revoluționari.

        E mai bine primit în străinătate decât în țară deoarece nimeni nu poate fi profet la el acasă. Când știi ce ți se întâmplă, e absurd să mai faci caz de asta. Și pe deasupra să mai și aplauzi.

Chemat cu aliterație în jurii teatrale, fotografiat cu frenezie în grupuri culturale selecte, Mircea M. Ionescu respiră în România aerul insulei Manhattan și privește Statuia Libertății, care amplasată la intrarea în Giurgiu, are o grimasă șăgalnică ca o heraldică a unui port nu prea îndepărtat, ce poate aduce pe apele sale aluviunile celeste ale unor meteoriți napoleonieni meniți să lumineze secolul cu vâlvătaia lor.

Cosmin Ștefan Georgescu