Paștele Taților

PAȘTELE TAȚILOR

Pe linia tatei nu sunt un bisericos. Tata mergea rar la Biserică. O evita chiar cu obstinație. Nu i-ar fi făcut plăcere un astfel de text. Evita subiectul. Interesant e că a fost crescut de o mamă și probabil alternativ de câteva mătuși care mai mult ca sigur aveau acea morală a mersului la Biserică întâlnită în pedagogia feminină.

Tata a avut câteva motive pentru care a respins în plan fizic traseele ecleziastice. În primul rând el evita mulțimea nu dintr-un sentiment arogant al intelectualului antigregar ci dintr-un fel de teamă de contaminare, de asfixie, de atingere, de maculare.

Pe acest principiu refuza să meargă la cinema la orele de vârf. Eu consideram că tocmai acesta era farmecul: filmul nu conta prea mult, ci valul cu miros acid pestilențial care te purta spre interior ca spre un pântec de balenă pentru o mistuire colectivă.
De la Creangă, tata avea imaginea preotului livresc cu burdihan și pus pe căpătat. Literatura nepatristică ne oferă puține exemple de slujitori ai Bisericii cu rol călăuzitor, mesianic, deși ei reprezintă regula.

E de reflectat și de scris aici deși cred că tocmai lipsa de adulație e de apreciat.Tata își avea Biserica în el.

Ea era cartea, visul, imaginația și îi era teamă că mediul în fond propice pentru întalnirea cu Dumnezeu - Biserica - l-ar putea perturba.

Pentru tata Dumnezeu era o formă de locuire în interior și nu în exterior.

Tata evita complicațiile. Regimul  comunist îi fila și uneori îi admonesta pe cei care mergeau la Biserică -mai ales dacă erau formatori de opinie în cazul de față dascăli.

Tata era convins că îi înșală pe Celebrii Imperiului clădit pe frică - dacă respectându-le normale le depășea prin spirit.

Prin lecțiile sale - adevărate cursuri călinesciene - proiecta clasa în sfera criticii, retoricii, semanticii, esteticii - toate sumând etica. Le ofera elevilor alternativa culturală. Iadul înflorea. Devenea  Rai. Cineva trebuia să rămână acolo să populeze infernul și să-l schimbe radical. V-ați pus întrebarea de ce Euridice rămâne în Infern? Doar fiindcă a privit-o beat de iubire Orfeu?

Ar fi prea romanțat. Avem de-a face cu tragedia despărțirii nu cu o melodramă. Euridice rămâne în Infern pentu a-l înfrumuseța, pentru a-l feminiza.

Practic, pentru a-l distruge, Iisus în Reînvierea Sa trece prin Infern. Acolo era lupta. Cerul era tentat și accesibil. Îl putem vedea fiecare dintre noi înălțând ochii. Dar Infernul ? L-a zărit cineva? Iisus salvează toți morții păcătoși ai Infernului și aceasta este miza Renașterii Sale: mută granița dintre Rai și Iad, desființând Iadul.

Înălțarea rămâne astfel decât o problemă de altitudine. De la Iisus încoace nu mai există Iad. Infernul rămâne o abstracție pedagogică utilă ca bățul - doar în măsura în care nu e folosit.

Un alt motiv al lipsei de rutină ritualică a tatălui meu era elanul gospodăresc al zilelor premergătoare Sărbătorii în care frământarea cozonacilor, baterea covoarelor, ștersul geamurilor presupuneau uși și geamuri deschise și deci curent, mutarea cărților dintr-o cameră în alta cu pierderea semnului de carte sau a creionului marcator, într-un cuvânt sacrificarea tabieturilor. Metafizic perfect justificat. Ajunul te scotea din rutină pentru a te introduce într-o stare divină. Dar cum tata dobândise Cosmosul păstrându-și aparent inerția telurică i se părea inutilă gestica domestică a Preambulului Praznicului.

Tata avea doi prieteni foarte buni:Virgil Georgescu -profesor de istorie și Partenie Tomuș - asistent medical. Ei i-au fost evadările în lumea reală. Prin ei, lectura prindea sens, avea repere în planul imediat. Nu poți citi la nesfârșit Concertul din Muzică de Bach al Hortensiei Papadat-Bengescu – trebuie să transferi salonul cultural într-o grădină căreia să îi simți aroma în nări și să-i strivești între buricele degetelor carnalitatea frunzelor și a fructelor. Și acolo să fie oameni adamici, primordiali.

Atât domnul Tomuș cât și nașul de căsătorie al părinților mei și de botez al copiilor ce i-au avut, profesorul Virgil Georgescu - aveau grădini lipsite de valoare comercială – Raiuri fecunde ale Fericirii și nu ferme agricole de profit. Asta îi plăcea tatei: o formă de lene cultă, filosofică , de timp neînceput, în care gândirea poate hoinării.

În grădina bunicilor de la Fălfani, în Argeș, nu se simțea așa bine. Totul era parcelat, timpul muncii era de dimineața până mult după prânz. Era firesc fiindcă satul nu oferea confortul procurării produselor din piață, încât curtea să devină mai degrabă o agora, un atrium lărgit, o poiană a lui Iocan.

Tata-mare mult mai în vârstă decât tata - muncindu-și pământul, arunca fără voie o umbră asupra intelectualului mai tânăr neînzestrat cu fizicul și nici cu harul agricultorului. De altfel etimologic chiar acesta e sensul numelui „Gheorghe” al bunicului meu, unde mai pui că era profesor de matamatici, că făcuse războiul și prizonieratul - deci atâtea și atâtea înzestrări care îl conduseseră la un eroism pe care nu și-l revendica.

Cu domnul Tomuș, tata a mers la Vatra Dornei într-o stațiune ca o extensie a grădinii din Giurgiu.

Acolo își satisfăceau micile plăceri culinare și tabagice pe care bolile lor le prohibeau.

Erau niște școlari fără diriginți plecați într-o vacanță atât de scurtă. Prea puțin contează în economia vieții respectarea cu strictețe a prescripțiilor medicale.

Ce rol au ele dacă sacrifică libertatea, fericirea, harul din om - în fond adevărata Ființă lăuntrică.

Aceasta e o altă dovadă a mult mai profundei lor înțelegeri a lucrurilor. Depășeau restricțiile cu jovialitate. Nu trădau. Culisau între două lumi, apropiindu-se tangențial de cea a veșniciei.

Își dădeau seama de tranzitivitate. Fără a fi matematicieni creau biunivocul. Translau Pământul în Cer și invers. Erau ca niște copii de grădiniță care nu ezitau să se joace și pe șosea pentru a nu reduce spectaculozitatea ludicului prin gardul protector. Erau frumoși fiindcă nu mai aveau repere. Povesteau dintr-o lume numai a lor pe care noi nu o prinsesem, despre Slatina, despre mâncărurile și obiceiurile ardelenești - domnul Tomuș sau tata despre turcii și bulgarii din copilăria sa care vindeau bragă, halviță sau năut. Domnul Tomuș ne-a marcat întotdeauna prin robustețea trupului transpusă în cea volițională și afectivă. Ne iubea cu un soi de masculinitate protectoare și paternă, întru-câtva singulară, deoarece ierarhic nu era nimeni deasupra care să îl poată iubi exceptându-L firește, pe Dumnezeu. Acea ceva din dacii care nu au murit, care au rezistat Cuceririi Romane.

Monumentală e scena în care mergând la mare am găsit în tren locurile ocupate și noi, copiii, chicoteam, văitându-ne teatral știind pe cine aveam în urmă.

Când și-a făcut apariția domnul Tomuș, un munte de bunătate, nu a mai fost nevoit să invoce forța. Ea se vedea. Mușterii dornici de spectacol și-au amânat reprezentația. Am tronat până la mare într-o cușetă pe care o dobândisem fără efort dar pe deplin meritat printr-o simplă prezență a simbolului puterii care acționează fără a lovi și care se aude fără a striga. Arta culinară a domnului Tomuș era una verbală, imaginativă și evident olfactivă și gustativă. Adusese Ardealul în Giurgiu. Ne învață să mâncăm, nu să ciugulim. Să ne bucurăm de Ospățul Divin. Pantagruelic în aparență, domnul Tomuș ținea cu delicatețe între degete un fir de busuioc sau un praf de rozmarin.

Chinezii încălzesc răceala cărnii prin focul condimentelor. Domnul Tomuș avea această tehnică îndepărtat orientală. Totul capătă gust. Era transpunerea modului său de a fi. Era glumeț. Nu vorbea niciodată cu un singur înțeles dar nu se chinuia să îți explice. Dacă întelegeai bine, dacă nu, nu. Îmi spunea că mulți medici sunt doctori în medicină  dar în realitate nu au nici statut de felceri.Vindeca întocmai lui Iisus oameni care erau aduși în spate și plecau pe picioare. Făcea ca nimeni altul, infiltrații corticosteroidice, știind exact anatomia emergenței nervoase.

Legendă sau nu, se spune că veneau oameni de la țară ca la Maglavit și neștiind casa Vindecătorului se duceau la Vamă unde știau că lucra și îi întreba pe colegii  de muncă. Își crease un nume pe care mulți medici nu l-au avut vreodată. În vechime nu școala te făcea medic ci priceperea, experiența, harul care îți era dat și bunătatea, azi ultima în ierarhia profesională a înzestrărilor.

Nașul Virgil Georgescu  era un vindecător prin cuvânt. Spunea de multe ori aceleași glume dar era savuros, inegalabil. Se râdea la infinit pe baza aceluiași declic derutat ca un perpetuum mobile. Nu îi era frică de moarte. Știa că e nemuritor. Îl întrista însă moartea altora, și în primul rând a propriului fiu, doctorul Petru Georgescu - medic sportiv la Giurgiu.

Oamenii aceștia trei pe care îi evoc au fost niște eroi ai mitologiei noastre. Fără a o spune, ei și-au dat seama că sunt altfel.

De aceea Marea Trecere li s-a părut ușoară. Fiindcă știau că rămân aici unde au lăsat soțiile, copiii sau nepoții.Viața celor rămași nu a fost că înainte semn că Strălucirea Soarelui nu o poate aduce Luna cu tot alaiul ei de Stele.

Obișnuiau să facă daruri. Domnul Tomuș mi-a dat o lupă prin care să văd toată patologia tegumentară, iar, întors din Suedia - nașul Virgil Georgescu mi-a oferit un ceas cu care să ies din timpul real.

Cadourile acestea  sunt  simbolice. Nu lupa i-a adus faima domnului Tomuș dar ca să învingi trebuie să vezi de aproape cum spunea Napoleon.

Ceasul a fost singurul lucru de care nu ținea cont nașul Virgil în vizitele pe care ni le făcea. Ele erau fără fast. Stătea întotdeauna în bucătărie (niciodată în sufragerie) unde fuma țigări fără filtru strângându-le între buze până ce nasul cu narinele astupate părea Ciliegia lui Gepetto. Niciodată nu am mai auzit-o pe mama râzând sănătos și armonic ca o soprană la Scala așa cum o făcea ascultând glumele celui mai mare comic pe care l-am întâlnit vreodată, nașul meu.

Mă simt vinovat de structura mea prea îndreptată spre tragic și reflecție și deși știu mii de glume ele sunt un florilegiu învățat și nu produc efectul spontan și necontrolat al râsului în ființa mamei mele.

Mai degrabă, mama zâmbește cu subînțeles ca în fața unei filosofii spusă sub altă formă.

“Ceasul” și „lupa” ar fi fost alt titlu al prezentei evocări. Îl păstrez însă pe acesta de “Paștele Taților” fiindcă a fost scris în sfânta Zi de Paște a Anului 2015 și sunt convins că cei trei prieteni pășesc în Alaiul Lui Iisus între Cer și Pământ și o fac de ani buni fără ca prea mulți să le observe lipsa.

Cosmin Ștefan Georgescu