Dascălii mei

DASCĂLII   MEI

(Cuvânt rostit la recenzia cărții “Pe cărările vieții – Puncte de infexiune” a domnilor profesori Bilcea Daia și Ion Dincă apărută în prestigioasa colecție “Biblioteca giurgiuveană” sub redacția domnului Dan Mucenic, Directorul Bibliotecii I. A. Bassarabescu din Giurgiu)

                                   

Eu  am avut dascăli foarte buni. Altfel nu aș fi terminat liceul.

Un profesor a venit o dată în clasă  și ne-a întrebat  cine are ceas electronic. Un singur elev avea. Tatăl său lucra pe TIR.

-     ,, Eu am, domnule profesor!”

-      „Bine, atunci vino și șterge  tabla!”

Lecție neinclusă în manualele școlare.

Profesorii sunt ca elevii. Vor note mari pentru discipolii lor, se bucură când vine vacanța, nu dau doi bani pe cine tocește dar se dau în vânt după cei inteligenți și respectuoși.

Profesorii nu au nevoie să fie lăudați. Ei sunt un început de drum. Importantă e apa pe care o revarsă  elevii lor. Apă care oricum va ajunge în mare și se va amesteca cu alte ape. Prin urmare contează toți profesorii Oceanului Planetar.

Eu cred că un profesor predă simultan  mai multe  materii. Pe lângă matematică predă și etică, în plus de biologie - antropologie, alături de geografie  și axiologie.

Problema e cu notele. Nu au sufieciente rubrici în catalog. Sunt elevi care ar trebui notați zilnic. Viața e zi de zi competitivă. Dacă te-ai îndrăgostit trebuie să fii evidențiat, la fel dacă ai admirat Luna Plină și ai mai avut putere să te trezești dis-de-dimineață pentru a merge la școală.

Dar eu cred că și profesorii sunt punctați de elevi.

Ileana Vulpescu  spunea în “Arta conversației” că școlarii sunt cei mai exigenți inspectori. Ei nu dau niciodată  greș: știu la ce ore merită să fie atenți și la care nu, unde trebuie să iei notițe și unde e necesar să fragmentezi prin întrebări.

Profesorul nu predă doar în anii de școală. Vocea lui se aude toată viața ca fruzele frasinului, arțarului, platanului, stejarului din curtea liceului.

Regele Midas a spus cândva un secret unui pom și acesta l-a purtat prin foșnetul frunzelor în tot imperiul.

Profesorii mei sunt Eul meu extins. Doi mi-au fost părinți. Ce vreți mai mult ? Sunt lucrarea lor de diplomă. Una dintre ele. Fiindcă mai am și o soră.

Profesorii noștri – prin noi, care am devenit părinți, îi învață și pe copiii noștri ușurând șansa viitorilor dascăli. Și uite așa din generație în generație, profesorii au din ce în ce mai puțin de predat.

Emeriții profesori Savin Popescu, Ion Mateescu, Victor  Karpis, predau cu aceeași rigoare academică  de altădată.

În școală nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă.

Sufletele noastre devin prin dascălii noștri sufletele  copiilor noștri. Predarea e un transfer. Dai ce e bun din tine. Unii profesori termină repede donarea. Alții strâng cu obstinație comoara lor – pierzând-o definitiv.

Cei rari și aleși ți-o oferă și peste treizeci de ani, nealterată și sporită, la o agapă, la o terasă, într-o carte. Profesorii sunt focurile vedice care întrețin Lumea. Spectaculoasă la ei nu e flacăra, ci lumina.

Ei pot muri - sunt în fond lumânări de ceară dar lumina lor a plecat deja în Univers și nu mai poate fi întoarsă.

Aș vrea să îmi cer iertare față de profesorii mei că nu i-am iubit destul cât erau tineri sau maturi – în forță  oricum - și că îi iubesc pios acum când au ajuns la bătrânețe. Întocmai lui Papini îi revalizam atunci, mă hrăneam cu trupul lor fraged, le râvneam locul. Antropofagia aceasta mentorică mi-a dat forțe  nemaivăzute dar și sentimentul unei devorări  nefirești, ancestrale și rudimentare a ce ai mai bun  și călăuzitor.

Mulți colegi au încercat să îi copieze, nu spiritual, ci la propriu, prin fițuici. Unii au reușit și amare și neorgiastice le-au fost victoriile.

Alții i-au venerat pentru a obține de la ei libațiile. Am fost singurul care i-am văzut ca o stâncă sămeață  dar ce îmi ecrana orizontul tocmai prin măreția ei.

Întocmai samurailor am încercat să îi omor pe cei ce mă inițiaseră. Nu a murit niciunul. Mi-am dat seama  că nu cu ei am de luptat și că armele noastre de oțel e drept - erau simple florete prevăzute cu bumbi  cauciucați în vârf pentru a nu leza pe nimeni. De altfel floretă înseamnă „sabie înflorită”.

Adevăratele bătălii urma să le dau în afară – extra – amnios cum îmi spunea domnul Marian Stavarache – omul care predându-mi folosofia mi-a dat pofta aceea de a trăi care nu m-a mai părăsit nici când am fost bolnav și nici când m-au trădat cei mai buni prieteni. Învățându-mă să trăiesc, Socrate m-a învățat să mor.

Spunea că întâlnirea cu Moartea e marea întâlnire a Vieții - pe care nimeni nu are voie să o rateze și care trebuie pregătită îndelung. E proba mesianică. Adevăratul Bacalaureat. Dacă îl iei bine. Dacă nu, te  învârți în Lumea asta și nu mai găsești ieșirea.

Cosmin Ștefan Georgescu