Cronică teatrală - Zboară avionule, zboară

                        

Cronică teatrală

     Zboară avionule, zboară

 de Marc Camoletti

- Autorul mulțumește Anei-Maria Trăsnea pentru tehno-redactarea computerizată -

Primăvara Culturală Giurgiuveană, Ateneul Nicolae Bălănescu, Giurgiu - 7 mai 2014. Sala plină. Inclusiv balcoanele. Câteva scaune laterale aduse în ultimele minute când un nou val de spectatori a pătruns în sală. E prima remarcă. De comentat. Sala plină. Premierul Romaniei a sosit la Giurgiu, Europa se află în alegeri europarlamentare, în paralel pe stadionul Marin Anastasovici, Astra luptă pentru poziția secundă cu Sageata Năvodari care vrea să evite retrogradarea. De ce atâta lume? Fiindcă avem șase actori care și-au chemat publicul din șase domenii diferite. Fiecare face altceva în viața profesională. Publicul  e oarecum filtrat și clasificat: primul rând e al profesorilor de educație fizică. Următoarele rânduri: profesori de alte specialități, oameni politici, chiar un preot. La un scaun de mine doamna deputat Liliana Ciobanu. La jumătatea rândului, doamna Elena Boiangiu, o distinsă profesoară de fizică. Pe lateral jurnalistele Ana Maria Bogdan, Mariana Mitroi și Cristina Rotaru care cu ajutorul blitzului fotografiază și în beznă (impusă periodic ca un repaus actoricesc, ca o recâștigare de forțe în patosul creator primordial). Cu siguranță lume bună și în spatele meu dar cum nu e frumos să întorci capul, nu am făcut gestul orfic. Câte Euridice oi fi salvat ?

Trupa de teatru amatori “Octogon” are o emblemă interesantă: o figură geometrică cu opt laturi înăuntrul căreia o mască râde (și e așezată prima) și alta plânge (în plan secund). Cu excepția domnului Sorin Bratu cunosc toți interpreții. Aflu ulterior că e un distins profesor de franceză. Au ceva în comun: puternice relații cu mass-media. Clara Mărculescu - interviuri în cadrul Centrului de Proiecte Giurgiu-Ruse pe care îl conduce; Ana Maria Trăsnea – realizatoare de buletine de știri la o televiziune locală. Tania Moga - dansatoare, iubitoare de folclor, a călătorit mult și a dat interviuri, conduce cercul de dans și coordonează echipa de majorete ale Centrului Cultural Ion Vinea. Marian Damian - realizatorul emisiunii sportive de televiziune “Fără Menajamente”. Remus Găină - care a lucrat cu toți marii actori  ai teatrului, numit pe rând: Ion Vasilescu, Valah, Tudor Vianu. A priori, publicul, prima problemă a piesei a fost rezolvată. De ce a venit auditoriul ? Fiindcă  a fost profesionist chemat (afișe superbe, invitații, programe de sală, promovare media, plasatoare de sală). Numele actorilor chema: Cum spunea Clara Mărculescu provocarea era să îi vedem pe acești oameni cunoscuți într-o postură "necunoscută". România e matură politic. Reușește în plină campanie electorală să aleagă cultura. Maia Morgestern a venit numai cu o săptămână în urmă. Publicul nu a fost saturat. Nici de spectacolele teatrelor giurgiuvene  de amatori "Ex toto corde”  al doamnei profesoare Ionela Cralevici și cel al domnului Mihai Raboj (clubul Teatrul Valah). Fiecare a creat un apetit – așa cum observam cu domnul profesor Virgil Pețanca - Directorul Centrului Cultural Ion Vinea. E o emulație. Dacă am văzut Hamlet vrem să vedem și Pescărușul. Fără a fi patriotism local, e și dorința de a arăta și respectiv de a vedea ce putem. Dacă spectacolul era cu bilete plătite  ar fi fost un mare succes, de box-office. S-ar fi jucat cu casa închisă. E de reflectat. Poate ar fi prima dintr-un șir mărunt și nu prea lung de erori, discrepanțe, pe care în calitate de critic realist le voi prezenta. Precizez că sunt un cronicar neprofesionist care analizează o piesă a unor actori amatori. Diletantismul e la pătrat. Dacă veți continua să citiți înseamnă că nu sunteți lectori avizați și eroarea devine la cub.

Intrarea a fost gratuită, spectacolul însă nu. Aparent bulevardier, nu a avut nimic din Labiche, însuși numele Marc Camoletti, despre care programul de sală nu ne spune nimic, nu pare a fi francez. Chiar și micuța de 8 ani de lânga mine (fetița doamnei Liliana Ciobanu) a stat cuminte lânga mămica ei, intuind chiar finalul când a cerut voie să ofere flori interpretelor. Deși previzibilă de la primele secvente,  o intersectare de stewardese în casa unui Don Juan francez (Bernard-Marian Damian) ajutat de un camarad cu nimic mai prejos decât el, cu excepția aparenței (Robert-Remus Găină). Personal aș fi schimbat finalul (lipsa de simetrie îi aparține lui  Camoletti: celor trei bărbați ar fi trebuit să le revină câte una din cele trei femei: americanca Janet (Tania Moga), franțuzoaica Jaqueline (Ana-Maria Trăsnea) și nemțoaica Judith (Clara Mărculescu). Aș fi ales pentru Clara un nume cu adevărat german: Gertrude, dar autorul a vrut păstrarea rădăcinii patronimice - Ioana. În final, americanca Surprise (a se citi surpraiz) decolează la propriu spre un miliardar american, nemțoaica îi revine lui Robert, iar franțuzoaica lui Bernard. Și o să spuneți de ce atâta zgomot pentru nimic. S-a mai întrebat și Shakespeare în „Much ado about nothing”. Fiindca sunt poveștile tuturor celor din sală (bărbați în genere) care cu gândul, dacă nu cu fapta, au fost un Bernard. Eu sunt primul care recunosc și acum pot să arunc cu piatra cât vreau. Toți ne-am pus în rolul lui Marian Damian (Bernard): bărbat bine, craiul perfect, dar nu ne displăcea nici rolul secund al lui Remus Găină (Robert) - fratele fiului risipitor, Prâslea, aparent inofensiv și care ar vrea să nu se implice, dar care intrând în morișca aventurilor ca într-o piesă muzicală ce își mărește treptat tempo-ul devenind alter ego-ul lui Bernard, un Patrocle neeroic. Pe americancă i-aș fi dat-o lui Jean Paul (valetul) al cărui nume, eu îl auzeam uneori rostit jambon. Dacă actorii nu i-au spus așa, e păcat – ar fi fost o prelucrarea comică a prenumelui lui Sartre. Oricum numele e prea pretențios pentru un majordom. Aici o mică scăpare (tot a lui  Marc Camoletti), majordomul nu e și bucătar, aici el pregătea și masa că prea se văita că e foarte greu să faci totul într-o astfel de casă. Cum deseori dispărea în decor, eu l-aș fi cufundat în baie alături de Janet și ieșind amândoi de acolo uzi cu niște prosoape care să le acopere decent trupurile -piesa s-ar fi terminat rotund. Dar nu întâmplător Janet pleacă la miliardarul din America rupând echilibrul. Viața nu e concentrică. Ea e mai reală decât proiecția noastră despre ea. În plus Janet e simbolul feminismului, al emancipării, al Lumii Noi, pentru care bărbatul nu spune decât da în fața femeii, ea are mai mulți ași în mână și îi joacă cum vrea ea. Dacă Bernard înșeală fără scrupule în domeniul dragostei, el e iubit de public fiindcă la început o făcea dintr-un instinct masculin care ca orice impuls, e natural, firesc, amoral, iar treptat devine victima meticuloasei plase a fusurilor orare pe care singur o crease. El e favoritul sălii deoarece în pofida alurii atletice (e un Depardieu brunet), e vulnerabil și temător.

Jaqueline - franțuzoaica Ana-Maria, e singura latină. Ea crede în căsătorie și o și obține prin Bernard.

Nemțoaica Judith (Clara) dintr-un spirit puritan mai degrabă englez (în impresia generală nemțoaicele nu sunt așa riguroase și morale, dar era dificil să se introducă și o reprezentantă Albionului) regretă sărutul greșit dar pătimaș pe care i l-a acordat lui Robert (Remus) și îl repetă când onoarea Germaniei e pusă în joc. Inversiunea femeilor e contagioasă. Se amestecă și gențile cu inscripții la American Airlines, Air France, Lufthansa. Pe toate și le asumă Robert ca ascunzând obiecte masculine de uz cosmetic. El este un Ulise, șiret și versatil, care în final va căștiga Războiul Troiei. Onoruri nu va primi de la zei, ci de la public. Piesa nu are nimic profund. E ca un text scris cu litere mari, dar publicul gustă din plin deoarece a venit să se distreze, nu să se culturalizeze. E minulesciana, mic burgheză, cizelată, dar nerafinată. Simbolismul vetust, cu accente post-moderniste. Deși se petrece la Paris, e potrivită unui public provincial. Nu înțeleg prin aceasta neapărat că se va juca numai la Giurgiu. Arta mică se exportă devenind mare artă. Kitchul se ambalează și e la mare căutare. Lumea bună vine la un deliciu ieftin. Vrem Hamlet, dar fără monologul Printului. Inadvertențele simpatice, posibil calculate de regizorul Remus Găină - om al teatrului, care într-o chingă profesionistă  a permis amatorismului să zburde: din când în când perdelele celor două dormitoare erau trase de mâini văzute deși înăuntru nu se afla nimeni (de ce doua pentru aparent un singur cuplu oficial?); orologiul cu pendulă nu funcționa (într-o casă în care timpul era actor); soneria se auzea din partea opusă intrării; amantele nu sesizau opulența de pahare începute, având în ele băuturi tari, prezente la bar; la una din scene rămâne fotografia americancei în perete și franțuzoaica (detectiva nr 1) nu sesizează; Bernard (Marian), îmbrăcat prea gros (cam de iarnă) în contrast cu dezvelitele dive și oricum nu foarte modern - l-aș fi vrut într-o vestimentație Richard Geere. Ca orice majordom, Jean Paul e prea deștept, știe tot ce se întâmplă și când nu mai poate preîntâmpina suprapunerile amoroase e pe cale de a se îmbăta. Fetele sunt bine alese. Îsi etalează picioarele. Janet (Tania) o face prin dress. Au ce să arate, se mișcă bine, se așează provocator pe masă, pe canapeaua prea mică pentru doi amorezați (e o canapea gen cușetă). Interpretele sunt una mai provocatoare decât alta (rolul le dădea egală libertate de expresie): ating cu genunchiul ridicat coapsa lui Bernard, vin cu un prosop turban, poartă eleganți saboți de interior sau chiar lenjerie intimă – toate intrările scenice, deși erotice, sunt primite fără ovații (cel puțin nu exterioare), semn al unui public rafinat. Scena cu pianul e singura cu adevărat romantică și antagonică mersului piesei. O interpretează Clara. Secvența nu e patetică întru totul fiindcă lipsește adresantul. Sau ca într-un vodeville - e inversat. Majordomul ascultă declarațiile Clarei - Judith. Ele îl vizau pe Marian, de fapt pe Bernard, plecat cu una dintre amante. Lumina proiectată pe pian ne trimite în decor eminescian. Pianul e din Sonata Lumii. Clara nu cânta la el - ar fi fost prea mult pentru o stewardesa, dar îl clămpăne oarecum armonic la o octavă distanță. Mesajul poetic invocă Luna și stelele care sunt aceleași fie că se văd din avion sau de pe Pământ. Jean Paul cuprins de platonism revine repede la ludicul piesei când e întrebat de sentimentele în oglindă ale lui Bernand. Evident el își apără stăpânul pe care în interior îl detestă. E un Motan Încălțat, fidel numai de complezență față de fiul cel mic al morarului. Singurul contract cu superiorul e prin salariul pe care îl cere, mărit cu 20% (secvența în care negocierea e nebalansată deoarece Bernanrd propune aceleași procente). Robert îl apără fățiș și pueril pe Bernard (fetele par uneori de la grădiniță când acceptă prea ușor blocajul intrării într-o cameră). In realitate, machiavelicul Robert (e singurul personaj cu crestere-regizorul si-a luat intocmai lui Sergiu Nicolaescu un rol exponenetial) il sapa pe Bernard cu doua din cele trei amanate. Una din ele: americanca, plină de tehnică amoroasă (întocmai țării ei, plină de tehnica militară), îl provoacă, în timp ce el are inițiativă în fața nemțoaicei. Femeile au un comportament opus bărbaților: ele nu se susțin între ele, se suspectează, își aruncă un “noapte bună” cinic și zeflemitor. Americanca pare (și este) din altă lume, din alt continent și încă unul de peste ocean. Sunt alese stewardese deoarece ele călătoresc mult, cunosc mulți bărbați și nasc legende. Costumele de însoțitoare de bord par autentice și le vin perfect. Cele de casă sunt puțin cam toarse, domestice, fără luciu, nu foarte excitante. Impecabile sunt și costumațiile lor de oraș. Dacă nu erau pe scenă, s-ar fi întors capul după ele, frivolitatea, deși la mare preț, nu devine ieftină, miza fiind sentimentul dragostei înșelat, superficialitatea, de orice altă natură trupească sau de conjunctură, cade într-un rol secundar. În decor, două busturi de bronz -  femei fără cap în stilul Victoriei de la Samotrace, orologiul stă pe niște lungi picioare de damă. Sunt în fond, trei trupuri care nu pot alcătui o singură Evă, e mesajul mut al piesei. În spatele fotografiilor celor trei dive care se întorc pe rând pentru a nu deconspira iubirile ascunse, se află: Statuia Libertății, Turnul Eiffel și Poarta Brandenburg. Răsucite secvențial, imaginile înrămate ajung să se răstoarne una pe alta ca piesele de domino atunci când pe ocean apare instabilitate atmosferică. Furtuna e pusă la cale de Ariel și se abate și în sufletele personajelor. Geamantanele sunt un lait-motiv. Aduc cu cele ale chiriașului grăbit al lui Topârceanu. Ilarie Voronca vede senzațiile prezente pe trup ca niște etichete cu nume de gări și aeroporturi străine lipite pe bagaj. Fetele (nu îmi vine să le zic femei decât atunci când extrapolez învățămintele), pe scenă sunt niște gâsculițe înfocate, niște pisici aprinse de dragoste care zgârie cu unghiile pe care și le-au făcut înainte de plecare, semn că au un acut simț al prețuirii timpului - rol al unei melatonine avid secretate transmeridional. Ele au genți ușoare, trendy ca ele. Robert are două valize robuste, pe role, bine antrenate în călătorii ca și stăpânul. Stârnește râsul doar geamantanul clasic al lui Jean Paul, nu atât aspectul lui vechi, cât mai ales momentul apariției lui – la final, fără nici un comentariu, ca în filmele mute, arătând demisia. Prin epuizarea conflictului, rolul lui Jean Paul nu se vacantează, ci dispare cu totul. Piesa e ornată cu partituri muzicale arhicunoscute, plăcute, fredonabile, specifice țării stewardesei. Publicul cade în vraja lor și ar vrea să continue. E ceva din beatles-ul intercalat în Meditațiile Ritei – piesa Teatrului Bulandra interpretată de Emilia Popescu și Florian Pitiș. La un moment dat s-ar fi simțit nevoia unei pauze dar ar fi fost un risc pe care echipa nu și l-a asumat. Au preferat să joace ca Moliѐre, până la epuizare, decât să piardă din public. Cred că am fost destul de cinic, prudent în laude și excesiv în nuanțe și aprecieri cvasirăutăcioase. Sincer, mi-am permis pentru că îi cunosc în mare pe actori. Știu că nu vor să fie flatați, elogiați pompieristic. Au nevoie de un George Bernard Shaw mai mult decât de un gazetar locvace și flamboaiant. Eu aș fi mizat pe aptitudinile extrascenice ale actorilor. Tania Moga s-ar fi transpus într-o stewardesă româncă și ar fi jucat o ciuleandra în fotă și iie, Ana-Maria Trăsnea ar fi prezentat cu dicție știrile mapamondului venite prin agențiile internaționale de presă, Clara Mărculescu ar fi făcut un proiect managerial transfrontalier al companiei la care lucra, Marian Damian ar fi putut ridica la cer oricând pe una din împătimitele de zbor, Remus Găină le-ar fi putut recita patetic și ritmat un sonet propriu, Sorin Bratu ar fi demonstrat că un majordom știe la perfecție franceza, nu numai numele produselor culinare din meniul rafinat al zilei. Nu am scris niciodată o critică atât de amplă, de complexă și de amănunțită și niciodată nu am redactat-o la cald, imediat după premieră. Preferam să stau un an ca George Banu, pentru sedimentarea impresiilor. Graba mea spune multe despre impactul a ceea ce am văzut. Indirect, piesa a fost o pledoarie pentru teatrul local, cu actori autohtoni. Nu știu dacă cineva a sesizat asta. În goana după teatrul de proiect, cu implanturi importate și probabil costisitoare, o mână de țărani, cum ar zice Petre Țuțea (ei sunt giurigiuveni), țin în șah Imperii Culturale. Oare nu am pierdut un nucleu în jurul căruia puteam aduna electronii răzleți? La plecare am văzut-o pe Giulia Ionescu, actrița Teatrului Tudor Vianu și pe regizorul Florin Antoniu, promotor al unui teatru de amatori la Palatul Copiilor din Giurgiu. Posibil să mai fi fost actori și regizori profesioniști. Halucinanta inversiune de pe scenă se extinde în sală. Profesioniștii Thaliei aplaudă performanța amatorilor. E un semnal de alarmă. O dată pe an e bine venit. S-ar putea însă să recidiveze și să devină un substitut perfect al actului teatral real. Mă simt ca într-o Vienă de secol XIX. Se creează, se discută despre creație, sălile sunt luate cu asalt. Mai arunc o privire aupra piesei. Majordomul Jean Paul poartă mereu mănuși albe, impecabile, puțin cam prea mulate, oarecum chirurgicale, fapt ce îi dă și un aer străin al mâinilor (parcă nu ar fi ale lui), le ține suspendate ca pe o claviatură a pianului de decor, din lateral. Metoda scrisorii pierdute e clasică. Destinatarei îi parvine în final și îi aduce vestea căsătoriei cu miliardarul american. Deși e singura necunoscută a piesei - citirea ei nu dă publicul pe spate fiindcă nu rezolvă intriga piesei. La acel moment personajele se liniștiseră, asumându-și în sfârșit logodne reale. Bate puțin la ochi de ce ajunsese scrisoarea la Paris, e drept plină de timbre, deși o ştampilă par avion ar fi fost de ajuns, suntem totuși în spațiul aerian. Nu e exclus să fi fost un fin raționament lingvistic - americanca Janet gândind că un parizian nu va înțelege o cerere în căsătorie în limba engleză. Tania stâlcește cuvintele ca la Hollywood, Ana-Maria graseiază, Clara punctează nemțește, dar ce ne facem cu cei trei bărbați care nu au nicio caracteristică de pronunție. Nici măcar provincialul Robert nu vorbește în dialect. Bernard e cam morocănos, aproape posac, chiar și atunci când își prezintă autolaudativ schema micului harem. Jean Paul are o voce aparte. E Gimmini, greierele lui Pinocchio, conștiința neimplicată în lumesc și mai întotdeauna salvatoare. Pentru a permite piesei să se producă, el lasă loc samariteanului Robert, care ne mai fiind o conștiință ci un burlac dornic de aventuri, în loc să salveze, cum se credea initial, complică situația. Binefăcătorul aparent, neplecând din afacere cu mâinile goale, ci cu brațele în jurul nemțoaicei, devine pe rând Iuda, sărută trădând prietenia, creează intrigi între partenerii inițiali, dar renunță la batistele desdemonice în favoarea genților de voiaj. Prietenii nu termină piesa chiar prieteni, ci doar mulțumiți că au ieșit cu bine din furtuna confuziilor. E un fel de Arta fugii a lui Bach transpusă dramatic. Fetele se despart cu rivalitățile estompate: de la indiferența americancei, acoperită financiar, la focul încă mocnit între franțuzoaică și nemțoaică, antrenate în logodne instabile. Rivalitatea dintre ele e normală, sunt în fond din companii aeriene diferite, dar prelungirea mizei concurențiale în zona spațiului privat e ridicolă, reală și bazată pe un element suplimentar - supremația în dragoste. Publicul reflectează serios și la ore distanță la ce a văzut. Nu cumva e povestea vieții lor ? Dacă piesa nu a fost o piesă ci o punere în scenă a realității ? Remus Găină nu a fost Hamlet și a transpus crima asupra Regelui ? Publicul amator a devenit nu un simplu receptor, ci un gânditor ce își analizează propriile trăiri, totul pornind de la amatorii de pe scenă care și-au depășit condiția. Știam că avem o americancă cu tehnical perfection, o franțuzoaică adorabilă și o nemțoaică impecabilă printre noi ? Bag seama că nu. Cât îl vom mai lăsa pe majordomul aparent impecabil, în realitate lipsit de bune maniere, să ne servească iaurtul în cutie ? Cât ne vom mai baza pe ajutorul lui atât de mic în fața sorții ? Și rolul de Bernard ar trebui să-l încheiem: să renunțăm la voluptatea idilelor în favoarea profunzimii dragostei. Cine nu înțelege nimic este cel care a pus la cale totul, actorul-regizor Remus Găină, care în final găsește o hindusă și Slavă Domnului, o româncă, gata de o nouă piesă. Suntem condamnați la teatru, adică la sens, vorba lui Merlau-Ponty.

Cosmin-Ștefan Georgescu