Odă Limbii Române

Odă Limbii Române

            Mândră strălucea coroana, lui Zamolxe, primul zeu

            Luminată de văpaia Sarmisegetusei dace

            Oferită ca o cușmă acelui Decebal Orfeu

            Spre a străbate în cânt Infernul, Cerberului care tace.

            Vorba sa devine rugă,

            Gândul – un noian de fapte

            Cel din frunte nu e slugă,

            Viselor ce trec deșarte.

            Își vrea neamul său puternic

            Nu-l acceptă umilit,

            Lui Zamolxe în ceas jertfelnic

            Dorul i l-a împărtașit.

            Și la semn divin din cer

            Două limbi se contopesc,

            Graiul dacic, nins mister fără de ger

            Și romana primăvară, ce poeții o cinstesc.

            Prima carte tipărită, pe altar a fost deschisă,

            Preoții să aibă înscrisul apostolic al credinței,

            Gutenberg devenind astfel ziditor în formă fixă

            Al Evangheliei din suflet pusă în forma biruinței.

            Cronicarii din Moldova cu a lor slovă înțeleaptă

            Duc stindardul luptei sfinte mai departe în istorii

            Transcriind în letopiseț tot ce a fost măreață faptă

            Domnitorii se preumblă cum în Cer se mișcă Sorii.

            Școala Ardeleană simte și notează latinește

            Laurii romani ai slavei printre file îi prefiră,

            În Natura noastră totul, în română glăsuiește,

            Aurul de prin cuvinte în petale se răsfiră.

            Eminescu vine înger și se înalță ca Luceafăr,

            Ne aduce în dar Lumina peste umbra de rostire

            Cufundat în bezna Sorții iese miruit și teafăr

            Având ochii plini de lacrimi și pe buze glăsuire.

            Blaga, lebădă murindă, cântă filozoful cânt

            Și în glia Limbii pune doar mirabila sămânță

            Toată Țara se cufundă în al lui vocabul sfânt

            Ca un grâu ce se așterne peste vesela Săpânță.

            Necuvintele ne învață altă limbă românească

            Scrisă de Nichita însuși în a Amzei Piață mică

            Aducând hiperboree coardă peste vița strămoșească

            Schimbând topica și sensul, gândului ce se ridică.

            Noica a dat rost Rostirii,

Transformând-o în cugetare,

            Urcând Păltinișul firii

            Cum Socrate a mers pe Mare.

            Din Moldova lui Vieru vin ca florile pe Prut

            Mii de gânduri de iubire și înfrățire românească,

            Două maluri – buze frânte, despărțite de sărut

            Sub un Cer ce le împreună și le face să lucească.

Dr. Cosmin Stefan Georgescu