Ochi căprui

Ochi Căprui

   Piesă de teatru cu 2 personaje:

   Ochi Căprui (O.C.)– Indianca

   Doctorul Henry Links (Dr.)

   Cortul indiencei, O.C. Somptuos, ca al unei adevărate fiice de șef de trib, indianul Pană de Vultur. Într-o mică regiune din Statele Unite ale Americii, în care triburile de indieni încă mai au teritorii proprii și unde accesul celor din afară e riscant.

   Frumoasa indiancă îmbrăcată sumar dar elegant. Piei fine de antilopă îi acoperă parțial superbele forme. Părul strâns în coadă. O bandeletă de piele în jurul gâtului cu modele triunghiulare ce reprezină corturi. Se văd protuberanțele sânilor și o mare parte din coapsele arămii și zvelte. Tulburători sunt ochii mari și căprui.

   Intră doctorul Henry Links. Într-un costum de safari,bărbat chipeș între două vârste.

   Poartă ceas la mână, ochelari de vedere cu ramă fină, are un aer modern. E ușor crispa.

Dr.: - Deranjez ?

O.C.: - Niciodată. Cu atât mai puțin în acestă seară.

Dr.: - E o seară specială ?

O.C.: - Ține numai de noi. În general ultima seară e specială. Ia loc. Fă-te comod.

(Cortul e mare și cei doi pot sta pe niște buturugi acoperite cu piele de bizon. În fundal un pat jos de două persoane acoperit cu blănuri. Într-un colț un mic aranjament de lemn cu uleiuri și mirodenii pentru trup. Cei doi se așează pe buturugi. Sunt destul de aproape.)

O.C.: - Ți-am pregătit un ceai. Aceasta fiindcă m-ai anunțat din timp că nu vrei cafea.

Dr.: - Nu cred că vreau nici ceai. Dar dacă l-ai făcut tu…

O.C.: - Ți-l ofer.

(Îl strânge discret de mână pe Doctor – ca și cum i-ar putea vedea cineva. E un prim gest de apropiere. Doctorului îi crează un sentiment de siguranță și se destinde vizibil.)

(O.C. toarnă dintr-un vas ceai în două cești)

O.C.: - Poftim ceaiul. Aici avem zahăr. (Aduce un mic vas)

Dr.: - Nu am să-l îndulcesc.

O.C.: - Doctorul știe mai bine. Eu îmi pun, totuși. (Își pune o linguriță. Pe lateral e o mică măsuță unde își așează ceștile. Acolo mai e o farfurie cu alune)

O.C.: - Să servești și alune…

(Doctorul ezită. Pentru a-l convinge O.C. desface delicat câteva alune coapte din coaja lor roșiatică și le mănâncă oarecum visătoare, gândind departe)

Dr.: - Pot să încep ?

O.C.: - Chiar te rog.

Dr.: - Am venit aici ca să fac cercetări medicale. Impactul bolilor cu transmitere genetică în comunitățile mici.

Numărul de genitori fiind redus se lucrează cu un număr mic de gene și o dată un defect cromozomial prezent, e ușor de urmărit.

Te plictisesc ?

O.C.: - Nu… E foarte interesant. Mie una îmi face plăcere că ai venit.

Dr.: - Ție, da. Dar nu și Sfatului Înțelepților care consideră că am intrat prea mult în lumea voastră, că v-am perturbat obiceiurile, că v-am învățat să mâncați și să trăiți altfel…

O.C.: - Și să gândim altfel.

Dr.: - Tu oricum gândeai altfel. Ai urmat Facultatea de Psihologie din Phoenix. Știi ce e în mintea omului așa cum eu știu ce e în trup.

O.C.: - Știm atât de puțin. Și când știi puțin, nu ești credibil.

   În tribul nostru nu sunt crezute decât semnele Cerului.

Dr.: - La noi e exact invers. Doctorii și terapeuții au căpătat o așa faimă încât toată lumea le soarbe cuvintele.

   Nu mai există nici o acțiune fără prescripție medicală sau fără consiliere psihologică. În marketuri toate pungile de chipsuri, snacksuri, pop-corn au precizat numărul exact de calorii, procente de lipide, proteine, carbohidrați. Pe altele care conțin semințe – sunt trecute minerale – un adevărat tabel al lui Mendeleev. Nu te încumeți să mănânci dacă nu stai bine cu chimia.

O.C.: - Pe fructele pomilor nu mai scrie că au gust bun.

   Decât ce face omul e pus sub semnul întrebării și are nevoie de verificări, măsurători, confirmări.

   Cred că lucrul acesta ai încercat să îl faci tu cu noi. Să ne introduci într-o matrice, într-un sistem, să ne cuantifici.

Dr.: - Se practică la scară mondială. Există grafice cu incidența și prevalența bolilor, cu răspândirea factorilor de risc.

   Întreg Globul Pământesc e o hartă mai degrabă maladivă decât geografică. Suntem catagrafiați, stratificați pe toate domeniile: medical, etnografic, sportiv.

O.C.: - Lumea e o uriașă cutin de chipsuri pe care nimeni nu are curajul să o deschidă. Toată lumea citește ambalajul și se bulversează. Dar viețile noastre unde sunt ? Ele n-au coduri.

Dr.: - Sunt aici. De aceea am venit la voi. Fiindcă sunteți altfel. Mai păstrați fărâma de firesc. Nu v-ați abandonat. Nu v-ați dăruit statisticii. Fiecare din voi e altfel și e viu.

O.C.: - Dar fără voia ta ai adus practicile lumii civilizate. Ai venit să respiri aer curat dar ți-ai luat mașina care poluează. Eu însă te văd dincolo de lumea care te-a trimis. Ești exponentul ei nedemn și prin aceasta ești fascinant. Nu o imiți.

Dr.: - Nici nu aș putea altfel. Am venit aici ca să fug de ea. Dar nu am putut renunța la studiile mele. Cred că am doi ani de când sunt aici. V-am învățat limba și obiceiurile. Modul de a fi.

O.C.: - E motivul pentru care țin la tine. Pentru care chiar te iubesc.

(Îl strânge de mână și își apropie trupul de al lui)

Dr.: - Poți să iubești un om doar pentru o trăsătură a lui ?

   Nu îl iubești pentru tot ? Nu ți se transferă afinitatea și spre zonele obscure, imperfecte.

O.C.: - Ba da. Dar îmi era teamă să o spun. Îmi place tot la tine. De doi ani – de când ești aici – te-ai implicat în tot: vânătoare, tămăduire, focuri cu cântece, versuri și dansuri.

Dr.: - Mai ții minte, O.C., cum dansam nopțile până la ziuă ?

   Cum mă priveai în ochi ? Chipurile noastre fremătau de umbrele și luminile limbilor de foc. Eram în același timp prea luminați și prea întunecați. Cum suntem de fapt în fiecare clipă a vieții și atunci când suntem departe de o vâlvătaie de lemne.

O.C.: - Îmi plăcea când îmi făceai poezii pe care le recitai apoi cu voce tare. Aș vrea să îmi reciți…

Dr.: - Nu sunt același. Un poet improvizează. Momentele poetice sunt mereu altele – chiar dacă Muza e aceeași. Ridică-te să te văd în splendoarea ta!

(O.C. se ridică)

O.C.: - La voi se merge și  pe catwalk.

(Face câțiva pași ca pe o scenă de prezentare de modă trecând un picior în fața celuilalt)

Dr.: - Nimic nu e mai frumos. Decât o femeie cu mers duios și dacă vine spre tine. Ce te mai poate abține…

O.C.: - De ce iubește un bărbat o femeie ?

Dr.: - Nu știu. Dacă știi nu e iubire… Probabil că ochii joacă un rol important.

(O.C. se apropie de Doctor și îl privește îndelung, fix în ochi. În fundal muzică romantică.)

O.C.: - Privirea e mai importantă decât ochii. Lumina ei. Direcția. Ceea ce vede ea.

Dr.: (atingând-o pe păr)

   - Și părul contează (i-l desface din coadă). Cu cât e mai mătăsos, mai lung, mai parfumat crează o umbră în care degetele bărbatului se pot răcori (o ajută să și-l strângă din nou).

   Și strângerea lui amintind de ieșirea din apă, de sub cascade cu pânză fină sau din lacuri adormite.

O.C.: - Părul nu e nimic fără fruntea ce o descoperă. Ea aduce splendoarea feței, candoarea ei. De aceea noi ne punem bentițe din piele de căprioară ca să o ținem mereu în contact cu părul și cu simțurile noastre. Ca să o simțim mereu. Fiindcă ea e sediul gândirii noastre. La greci Zeița Atena (Minerva la romani) a țășnit din tâmpla lui Zeus.

Dr.: - Când Marele Jupiter avea dureri de cap.

O.C.: - Și a scăpat de migrene.

Dr.: - Cred că i-au sporit… Și brațele contează în iubire (o mângâie pe brațe).

O.C.: - Până la brațe e gâtul.

Dr.: - Mă grăbesc să cobor.

O.C.: - Ca orice bărbat. În loc să urcați…

Dr.: - Nu ne faceți reproșuri. Dacă vă iubim nu mai contează direcția. Deci gâtul: lung ca al Faraoanei Nefertiti și plin de inele de aur, vizibile sau nu.

O.C.: (arcuindu-și gâtul)

   - Cu gâtul întins ne așteptăm iubitul, expunându-ne riscului privirilor tuturor celor ce ne vânează. Cu gâtul arcuit ne aplecăm spre copilul pe care îl hrănim la sân, spre floarea ce o creștem în grădină.

Dr.: - Am ajuns la brațe. Ele cuprind ființa iubită și nu o mai eliberează. Ele întârzie în lungi dezmierdări, molcome atingeri, catifelate tangențe.

O.C.: - Întâlnesc brațele voastre puternice, trudite de muncă, sau delicate de pianist sau sculptor. Brațele sunt mrejele iubirii. În plasa lor cad sentimentele în faza lor proteică, în formarea lor dintru-începuturi.

Dr.: (mângâind-o pe șolduri)

   - Și șoldurile – colinele unei nevăzute comori…

O.C.: - Până la șolduri sunt sânii. Aici freamătă laptele și inima nu își găsește zăbava. Ei caută cu mugurii lor mâinile care să-i cuprindă.

Dr.: - Aici sunt… (o atinge ușor pe sâni peste pielea de antilopă).

O.C.: - Sânii sunt una din zonele cele mai sensibile ale femeii…

Dr.: - Erogene…

O.C.: - Nu îmi place termenul. E tehnic. Iubirea nu e savantă. E practică.

Dr.: (cuprinzând-o de șolduri și apropiind-o de trup)

   - Atunci să o practicăm…

O.C.: - Răbdare! Nu am ajuns la șolduri (se desprinde ușor cu voia Doctorului). Suntem la abdomen. În mijlocul arcuirii sale e ombilicul (ridică ușor partea inferioară în unghi ascuțit a pieptarului). El e Centrul Lumii. Delphisul. Aici gravitează toate forțele, toate iubirile Lumii (îi ia mâna Doctorului și atinge cu degetele sale pe rând ombilicul).

Dr.: - Iubirea e pentru orbi așa cum sculptorul Brâncuși spunea că pentru ei e sculptura, că doar buricele lor pot palpa relieful cizelat al lumii. În Delphi e și Oracolul. Ni se spunem tot ce facem. Nu trebuie decât să ascultăm și să traducem semantica atât de complicată a profețiilor.

   În sfârșit, șoldurile…

O.C.: - Ele sunt baza trupului, țin la jumătate edificiul. Ca un contrafort. De aceea aici ne adăpostim pruncii, ne ascundem fizicitatea iubirii. E matca noastră, leagănul prim.

Dr.: - Ne legănați mereu trupurile noastre în ele. Până adormim și visăm. Credem că noi vă protejăm dar de multe ori ne protejați voi.

(O.C. stă în picioare, Doctorul pe buturugă cu capul rezemat pe bazinul indiencei ascultând parcă șoptiri ce vin din interior)

Dr.: - Muntele lui Venus – cea mai înaltă protuberanță a șoldului vostru se termină cu Groapa Marianelor. Vârtejul ce te poartă spre ea e ademenitor, binefăcător și tragic. Cântecul sirenelor răzbate aici prin ceara din urechile marinarilor și nu numai Ulise, legat la catarg, îl poate auzi.

O.C.: - Tu îl auzi ?

Dr.: - Îl aud chiar acum și l-am auzit mereu. Este chemarea începuturilor, muzica primorială a astrelor și doar prezența ei de dinainte de nașterea noastră o face pentru  mulți insesizabilă. Ce avem în jur e un firesc, un dat natural, care nu mai stârnește emoții.

O.C.: - Și totuși tu ești emoționat.

Dr.: - Sunt. Fiindcă prin tine reiau lumea de la început, fiecare iubire e o nouă Geneză, o nouă Carte a Facerii în viziune proprie.

O.C.: - Dar lumea nu se schimbă prin aceste noi și noi începuturi.

Dr.: - Aici e lupta pe care o avem de purtat. Trebuie să încercăm nu numai să ne schimbăm pe noi ci și pe cei din jur. Aceasta a fost vina mea, nu numai în statul Arizona de unde vin, ci și în micul vostru trib.

O.C.: - E oare bine să încerci să schimbi lumea după placul tău ?

Dr.: - Categoric nu. Dar poți fi un exemplu, o alternativă. Lumea se poate schimba sau nu după tine. Ține doar de percepția și de voința ei.

O.C.: (ajunsese la coapse)

Dr.: (întorcând-o cu spatele spre el dar privind decent în zare) De data aceasta tu ai uitat ceva. Fesele. Din pudoare, din inconștiență feminină. Noi bărbații punem mare accent pe ele. Le privim cu coada ochiului sau când ni se permite în mod direct. Bine spunea James Joyce: ,,Fericite scaunele pe care stau femeile,,.

O.C.: - Atunci lasă-mă să-ți dau o clipă de fericire (și se așează delicat pe genunchii doctorului).

Dr.: - Pe aceste pernițe de catifea repauzează sentimentele noastre, perverse sau pure, ascunse sau mărturisite, cunoscute sau sugerate. E una din cele mai fierbinți arcuiri pe care natura v-a lăsat-o și nu știu din ce considerente pure, exagerat de pure, nu avem curajul să mărturisim aprecierea și nici să le dedicăm poezii și ode.

O.C.: - Tu acum poți să o faci. Ești în iatacul meu și totul îți e permis.

Dr.: - Preț de o noapte, frumoasă Sheherezada.

O.C.: - Totul ține de poveastea ta. Poți să o continui în 1001 de nopți. Știi cine a descoperit cele 1001 de nopți arabe ?

Dr.: - Da. Alexandru cel Mare. Și fiindcă a vrut să fie infinite, le-a adăugat acest 1. Cred că ultima poveste e povestea lui. A cuceritorului, răpus la 33 de ani, nu de un inamic, ci de un germen invizibil care i-a creat o febră de neoprit. Și când a murit el, au căzut păsări în zbor, mai târziu dovedindu-se că și ele fusese răpuse de aceeași boală.

O.C.: - Nu strica povestea. Ea nu are nevoie de date științifice. Păsările au căzut fiindcă nu puteau zbura mai departe de cuceririle lui Alexandru.

Dr.: (ridicând-o ușor în picioare și analizându-i din față coapsele)

   - Cu puțină istorie am ajuns la coapse. Ele continuă delicatul contur al șoldurilor fixându-se bine în genunchi ca niște săbii într-un rastel.

O.C.: - Ce tehnic. Mi-ar fi plăcut să spui că sunt lujerii osificați pe interior ai unor tulpini de bambus.

Dr.: - Când am în față chipul iubit, o mare parte din fantezia mea dispare. Realitatea ucide visul.

O.C.: - Ai ajuns la genunchi.

Dr.: (atingându-i)

   - Rotule sidefii pe care rulează mișcările unduitoare ale trupului. Și sub ei gambele, două linii perfecte trasate de un arhitect orb.

O.C.: - De ce orb ?

Dr.: (cu ochii închiși)

   - Fiindcă și Homer era orb și le-a văzut cel mai bine.

O.C.: - Dar le-a îmbrăcat în armuri.

Dr.: - Le-a și dezgolit în fiecare noapte. Războiul Troiei era unul demn, ținut numai pe timpul zilei. Nopțile erau prilej de desfătări și dragoste. Altfel nu ar fi rezistat nimeni 10 ani departe de casă.

O.C.: - Și ai ajuns la glezne…

Dr.: - Da. Ele sunt genunchii în miniatură. Ele nu ne pot umuli plin aplecare și nici mântui prin canoane. Ele au darul mersului, al contactului cu solul printr-o fină mediere prin călcâiul vulnerabil al lui Ahile.

O.C.: - De vină este Tetis – mama tuturor mărilor, care ținându-și copilul pe călcâi l-a cufundat în valurile ce aveau să-l călească. Dar călcâiul de care l-a ținut a rămas vulnerabil. Unde iubim poate pătrunde săgeata dușmanului.

Dr.: - Și tălpile, dulci palme pedestre prin care luăm întocmai lui Anteu forță de la pământ.

O.C.: - Când Anteu era doborât de dușmani, atunci căpăta forță fiindcă pământul îl revigora. Fiecare cădere ne conferă nunumărate puncte de sprijin și puteri infinite. Dacă lui Arhimede un singur punct de sprijin îi era de ajuns ca să mute Pământul, câte putem face noi cu mulțimea punctelor noastre fixate pe pământ.

Dr.: - Acum s-a terminat trupul. Ce facem ?

 (zâmbind și așezându-se pe buturugă foarte aproape de doctor)

   - Trecem la suflet.

Dr.: - El a fost disipat în trup. Nu l-am putut separa. Nu îmi permit o asemenea vulgaritate.

O.C.: - Atunci să continuăm discuția despre trup, despre lume, despre noi. Dacă sufletul există el e prezent peste tot. Are forța dulce a îmbrățișării.

Dr.: - Vreau să vorbim despre tine. Cum te simți tu întru-un trib arhaic, posesoare a atâtor cunoștințe revoluționare ?

O.C.: - Cum nu se poate mai bine și cum nu se poate mai rău. Cu toate cunoștințele mele nu aș fi avut ce căuta în lumea civilizată. Doar de acolo le-am deprins. Ea le știe și face caz de ele. La ce bun să i le mai predau eu. Aici e marea bătălie. Unde oamenii nu s-au schimbat cu nimic de mii de ani și unde civilizația nu a reușit să pătrundă. Tu ai venit și în zori vei plăti cu viața pentru asta. Sfatul Înțelepților a hotărât să te sacrifice. Le-ai spus lucrurilor pe nume și ei nu au nevoie de adevărul tău. Pentru ei decât adevărurile lor sunt valabile.

Dr.: - Am spus că discutăm despre tine.

O.C.: - Eu sunt legată de tine. Că te iubesc. Nu pot vorbi de mine fără să te cuprind.

(Cei doi își strâng mâinile ținându-le pe genunchii doctorului și continuă. Din când în când se sărută ușor, la început pe obraz, apoi pe buze. Nu e nimic obscen și trivial în atitudinea lor. E atitudinea unor oameni la capătul lumii, în ultima lor noapte).

Dr.: - Întradevăr, în lumea civilizată te-ai fi pierdut printre atâția erudiți. Te-ar fi copleșit televizorul, reclamele, viața mondenă. Câtă vreme aici aparții naturii. Ea nu ia din tine decât cât are nevoie, oferindu-ți enorm în schimb: apele ei, vuietul sălbatic al vântului, luptele norilor, freamătul ierbii care crește necontenit.
O.C.: - De aceea am preferat să rămân aici. Cu toate că tatăl meu, Pană de Vultur, nu e tocmai bine sfătuit de oamenii lui. Ei nu mă privesc cu ochi buni și încearcă să separeu dragostea tatălui pentru fiică, dar nu reușesc. Tatăl meu mă va iubi dincolo de legile dure ale tribului. Și oricum noi ne iubim mai mult decât în lumea voastră unde părinții stau separat de copii. Deși uneori locuiți în aceeași casă, aveți programe diferite, telecomenzi diferite, doar din când în când vă interesați dacă și-au luat medicamentele ca să nu paralizeze să vă complice tot vouă existența.

Dr.: - În tribul vostru luptele pe viață și pe moarte se dau în ringul din mijlocul taberei. La noi ele sunt subtile, pe ascuns. Cuțitul te străpunge acoperit de un zâmbet larg, pacifist.

O.C.: - Și totuși voi vă lăudați că duceți lumea înainte.

Dr.: - Lumea nu mai merge de mult înainte. De altfel nu știu dacă a mers vreodată.

O.C.: - Până la apariția omului da. Aceea a fost adevărata evoluție. Omul a involuat scara până la care urcase Darwin.

Dr.: - Dar descoperirile geografice, terapiile miraculoase, marea artă ?

O.C.: - Nu reprezintă nimic în fața unui război mondial, al unui lagăr de concentrare, a unui turnător care-și denunță prietenii.

Dr.: - Ai dreptate. Dar eu cred  că sufletul omului e etajat. Are diferite straturi. Unele urcă pe scara lui Iacol, nu a lui Darwin, iar altele coboară în infern.

O.C.: - Ca în Dante, străbatem Infernul, Purgatoriul și Paradisul. Dar noi o facem în sens invers și cu bună știință.

Dr.: - Și nu-l avem nici pe marele poet latin Virgiliu să ne conducă.

O.C.: - El nu ar face-o într-un astfel de demers invers.

Dr.: - Poate venirea mea la voi e sosirea din Infern în Paradis sau infers. Nu pot știi. Orice călătorie implică schimbarea unei lumi cu alta.

O.C.: - Pentru tine e sosirea în Infern, dar pentru mine, prin tine, acest loc a devenit Paradis. Chiar dacă tu ești condamnat să mori în zori, sunt fluturi care nu trăiesc decât o noapte.

Dr.: - Și cât își doresc ca acea noapte să fie înstelată. Noaptea aceasta are stelele ochilor tăi care așa cum spunea Rilcke sunt mai puternice decât stelele de pe cer. Nu întâmplător voi vă definiți prin ce aveți etern. Tatăl tău e Pană de Vultur fiindcă e un războinic neînfricat care țintește spre înălțimi. Tu ai ochii aceștia, atât de căprui încât au strâns în ei tot arămiul castanelor, al alunelor și al ghindelor, toată culoarea tenului tău au concentrat-o și au zămislit-o în privirea ta. Ochii tăi mă vor urmări mereu fiindcă ei sunt de fapt lumina infinitului, Steaua Polară care mă ghidează pe mări străine.

O.C.: - Dacă sunt frumoși, sunt frumoși fiindcă te zăresc pe tine și fiindcă nu te pot pierde din vedere, fiindcă ești și atunci când dispari pentru o clipă sau pentru mai mult și tatăl meu știe în inima sa că moartea nu ne poate despărți. Ți-a dat dreptul la o ultimă dorință și tu ai ales să fii cu mine o noapte. Ce îndrăgostiți ar decripta filozofia lumii în loc să facă dragoste în ultima lor noapte ?

Dr.: - Unii ca noi, veniți din lumi diferite, care știu atât de puțin unul despre altul și vor să se cunoască mai bine înafara reperelor fizice pe care mintea și sufletul le cuprind. Toată lumea se iubește fizic. Dar câți spiritual ? De ce nu există case de rendes-vous pentru spirit din care să nu iei nici o boală venerică dar din care să te contaminezi sufletește ? Marinari ca mine pe mările spiritului ar avea nevoie de astfel de așezăminte în porturi. Nu le-am găsit pe nicăieri pe unde am umblat. Faptul că te-am găsit pe tine m-a făcut să mă opresc și să rămân. Tu ești o instituție a frumosului cu mii de departamente și paradoxal fără pic de birocrație.

O.C.: - Platon spunea că ești frumoasă pentru ochiul care știe să te vadă.

Dr.: - Ochii mei știu să te vadă numai pe tine. În viață sunt iubiri multiple. Pe toate trebuie să le încerci până să găsești dragostea adevărată. Am citit asta în Paulo Coehlo.

O.C.: - Credeam că într-un tratat de sexologie.

Dr.: - Nu mi-au plăcut acele tratate decât în studenție. Când îmi puneam semne cu femei goale la fiecare pagină.

O.C.: - De ce numai în studenție ?

Dr.: - Fiindcă după licență am devenit matur. Am depus jurământul lui Hipocrat. Acolo spune că nutrebuie să iei nimic din casa celui pe care îl vindeci.

O.C.: - Altfel spus că nu trebuie să te îndrăgostești.

Dr.: - Exact. Uiți că ești bărbat și că vei consulta o femeie.
O.C.: - Așa de fără suflet ești ?

Dr.: - Așa am practicat medicina. Dar tu nu ești o pacientă. Iar pentru tine, eu nu sunt un doctor. Sunt un condamnat la moarte din iubirea pentru tine.

O.C.: - Socrate le-a spus judecătorilor săi, după ce a primir cu resemnare condamnare la moarte că și pe ei natura i-a condamnat la fel.

Dr.: - Toți murim. Sentința finală e doar o problemă de timp. Nici noi medicii, nu am reușit să facem mare lucru. Salvăm viețile doar de la o zi la alta. De multe ori prelungim suferința oamenilor. Ce mare realizare e că ai făcut un om să mai stea 20 de ani la pat ?

O.C.: - Vezi… De aceea eu am studiat psihologia. Ca să salvez sufletul. E singura parte din om care contează.

Dr.: - Contează și trupul. El e mijlocul prin care sufletul își îndeplinește bunele intenții. Un astfel de trup devine sfânt.

O.C.: - Așa cum un suflet josnic păcătuind, își pierde statutul de suflet, devenind inferior trupului pieritor de carne.

Dr.: - Voi sunteți o enclavă într-o lume super civilizată în mijlocul celei mai mari puteri a lumii. Cum vă simțiți ?

O.C.: - Suntem gura de oxigen a Americii. Ea trăiește prin noi. Se hrănește din noi. Suntem tradiția vie și nepieritoare a unui neam ce nu e chiar așa nou cum se pretinde. Când englezii puritani au venit cu corăbiile lor ne-au găsit aici. Lupta pentru cucerirea vestului sălbatic nu s-a terminat nicodată. E un armistițiu între două puteri. Noi avem istoria, America are tehnologia. Ne tolerăm reciproc fiindcă nu ne putem înțelege pe deplin defectele și calitățile. Tu ești unul din puținii care a încercat să ne cucerească pașnic, prin iubire, prin știință și în final prin sacrificiul suprem. Pentru mine ai reușit. Ești un erou. La fel de important cum a fost cândva Cristofor Columb, care fiind un italian angajat în flota Spaniei, după ce a descoperit, e drept întâmplător, America, a străbătut drumul de întoarcere în lanțuri fiindcă legea spunea că acel navigator care descoperă un ținut este proprietarul lui de drept. Spania și-a luat această măsură de precauție, deși regina Isabela i-a spus la plecare: ,,Dute și chiar dacă pământul pe care îl cauți nu există, Dumnezeu îl va crea într-adins pentru a-ți răsplăti îndrăzneala,,. A avut grijă să strecoare în cală și lanțul.

Dr.: - Am venit aici cu buna știință a morții. Ce contează unde mori dacă tot mori. Aici măcar mor fericit. Nu călcat de o mașină și nu pe un pat de spital. Și după o noapte petrecută cu tine în care am înțeles sensul lumii și am avut plăcerea să constat că îl mai înțelege cineva. Rar o femeie și un barbat să aibă toate de comun acord. De obicei ne potrivim fizic, uneori mental, foarte rar spiritual. Dar toate la un loc e aproape imposibil. Astrele s-au aliniat și noi ne-am întâlnit. Lucrurile acestea nu se vor mai întâmpla de aceea trebuia să le celebrăm cu o moarte. Numai sacrificiul dă valoare lucrurilor.

O.C.: - Vreau să-ți spun ceva. Pe lângă dreptul condamnatului la moarte la ultima dorință, mai există un drept al meu pe care tatăl meu mi l-a conferit atunci când Sfatul Înțelepților a hotărât să nu fac parte din acest for decizional. O singură dată pe parcursul vieții am dreptul să resping o hotărâre a Sfatului. O voi face în această dimineață. Tu nu vei mai muri. Trebuie să te întorci la cărțile tale, fiindcă am înțeles că ai descoperit legile segregării, așa cum o făcea Mendal cândva pe bobițele sale de fasole din grădină. Tu ai observat oamenii. Nu e nimic rău în asta. Nu le-ai injectat nici o substanță. Nu le-ai administrat nici o pilulă, nu le-ai modificat bioritmul. Nu le-ai făcut decât să-i studiezi în acestă comunitate mică în care înmulțindu-ne între noi, sângele e același. Cred că nici voi în lumea cea mare nu vă amestecați prea mult sângele. Să fim serioși, nu vă căsătoriți la întâmplare. Sunt atâtea mezalianțe, iubiri horărâte de părinți, impuse de bani.

Dr.: - Nu pot să accept să-ți sacrifici dreptul tău de veto pentru o umilă viață a unui venetic. Poate vei avea nevoie să salvezi cândva un prunc, o gravidă, sau un erou cu adevărat care s-a luptat cu ursul grizzly.

O.C.: - Tu ești adevăratul erou. Nu mai aștept altul după plecarea ta. Tu m-ai făcut fericită. Acesta e eroismul tău. Ai fost gata să mori pentru mine. Pentru iubirile noastre de-o noapte. Puteai oricând să fii prins și aruncat în foc fiindcă ai îndrăznit să profanezi cortul fiicei lui Pană de Vultur.

Dr.: - Crezi că ei nu au știut de iubirea noastră ?

O.C.: - Ba da. Dar o acceptau. Erau mulțumiți că tu le făceai bine. Că știai să le iei febra, să le oprești sângerările, să le redai vederea. Doar vracii nu te-au suportat. Ei sunt cei mai mulți în Sfatul Înțelepților. De mii de ani ei ne conduc. Cu fierturile lor miraculoase, care mai mult te îmbolnăvesc decât te vindecă, cu ghicitul lor în stele care se adeverește doar când vor astrele. Tu ai venit cu decență și cu sinceritate. Nu te-ai mai smolit pe față ca să îndepărtezi duhurile rele și nu ți-ai mai băgat mâinile în ape tulburi ca să ți le cureți. Lor nu le-a plăcut asta. Tu ai spus mereu că știința nu e a ta. Că e a lui Hipocrate, a lui Avicena, a lui Galen. Ei se lăudau că tot ce fac, fac cu puterea lor și că numai copiii lor vor mai putea să facă minuni asemănătoare. Tu ne-ai învățat carte și ne-ai spus că trebuie să mergem la școli și să venim de acolo oameni formați. Dar care ar mai fi fost diferența dintre tribul nostru și lumea de afară ? Aici cred că ai greșit. Trebuia să ne lași așa.

Dr.: - Te-am descoperit pe tine și nu mai mi-ați fost indiferenți. Când iubești, te sacrifici, uiți de tine. Pui mai presus de orice viața ființei iubite și a tuturor pe care ea îi îndrăgește. Tribul tău a devenit tribul meu. În zori când voi muri, voi cere să fiu îngropat aici și să însemni locul așa cum e tradiția voastră. Pană de Vultur va lăsa o pană din șiragul lui pe țărâna pământului meu. În timp, tu vei vărsa acolo un blid de lacrimi. Vulturii cerului își vor lăsa și ei din zbor câte o pană. Astfel și eu voi putea zbura. Mă voi înălța dincolo de toate religiile lumii prin forța iubirii. Dar cred că se apropie zorile.

O.C.: - Și nu ți-am spus toată povestea. Există un codicil al legii care spune că dacă anulez o lege a Sfatului Înțelepților trebuie să o fac cu propria mea viață.

Dr.: (ridicându-se în picioare) Nu accept. Eu sunt cel care trebuie să moară și tu cea care trebuie să trăiască. Din noaptea aceasta vei avea un prunc. Trebuie să-l duci mai departe. Și lumea să o schimbi cu el.

O.C.: - Dacă tu vei muri, eu mă voi sinucide. Prin urmare, vor fi două morți. De ce să nu te salvez.

Dr.: - Dar pruncul ? El trebuie să trăiască prin tine. Nu e suficient doar să-l aduci pe lume, trebuie să-l crești cu harul tău matern până va deveni un om împlinit. El  va duce mai departe studiile mele genetice. Știința mai poate aștepta încă douăzeci și ceva de ani. Apoi se vor vindeca și cancerul și bolile virale și degenerările de vârstă.

O.C.: - La ce bun dacă oamenii vor rămâne răi ? Studiile tale trebuiau să vizeze sufletul.

Dr.: - Nu există un genom al sufletului. El se naște din tradiții, se plămădește din experiență și devine matur prin sacrificiu.

O.C.: - Dacă spui tu așa voi face (și îngenunchează la picioarele doctorului). Dar trebuie să facem dragoste și asta până la ivirea zorilor.

(Doctorul îngenunchează și el)

Dr.: - Avem tot timpul din lume. Noaptea abia acum începe. Va fi o noapte polară. Va ține 6 luni. Pămânul când vrea își schimbă magnetismul, bulversează păsări și balene în migrarea lor și conferă oamenilor clipe infinite de dragoste.

O.C.: - Dar totuși clipe…

Dr.: (scoțându-și ceasul de la mână) Nu mai avem nevoie de timp. Ieșim din el. El e o invenție a omului la care Einstein ne-a sfătuit să renunțăm.

O.C.: - Cine a fost Einstein ? (lumina se stinge treptat)

Dr.: - Unul din copiii noștri nelegitimi. Așa cum va fi și acesta care se naște acum.

(Lumina se stinge de tot)

- Sfârșit –

Dr. Cosmin Ștefan Georgescu