Inima muzicală a Giurgiului

INIMA MUZICALĂ A GIURGIULUI

               10 IUNIE 2014 ora 19⁰⁰ Sala mare a Teatrului „Tudor Vianu” din Giurgiu.

            Căldură mare, mon cher. Ca în Caragiale. În sală căldură şi mai mare. Bărbaţii renunţă la sacouri. Rămân în cămăşi.

            Instrumentiştii de pe scenă şi evident domnul dirijor Virgil Peţanca rezistă la proba termică în elegantele costume.

            Cravatele roşii par maci aprinşi pe piptarele albe.

            Concertul este aniversar. 10 ani de la înfiinţarea Orchestrei de suflători „Valahia” – printr-o hotărâre a Consiliului Local şi a fostului primar actualul senator, domnul Lucian Iliescu.

            Întocmai marilor compozitori interpretaţi pe scenă – dl Lucian Iliescu nu a fost reprezentat decât indirect – prin muzica pe care a permis-o cândva.

            E un semn de normalitate să apreciezi antecesorii. A făcut-o în discursul final actualul edil, domnul Nicolae Barbu.

            Într-un costum bleumarin impecabil – insist asupra etichetei atât de greu de menţinut într-o saună culturală – a punctat necesitatea muzicii, a continuării proiectelor culturale viabile cum este Orchestra de suflători „Valahia” – extrapolând la promovarea folclorului pe care doamna profesoară Carmen Peţanca îl îndrăgeşte nespus.

            „Tulceancă întocmai mie” – a surâs Primarul Nicolae Barbu -valdând  integrarea a doi tulceni de succes pe un ţărm al  Dunării care tot spre Deltă merge.

            Micuţul clarinetist – Ovidiu Gunban clasa a III a – să aibă 10 ani – vârsta Fanfarei – e luat de după umeri de Primar şi sărutat pe frunte de Dirijor. Un mic Mozart, jurjac sau Yehudi Menuhin. Iarna clarinetul îi atingea zăpada întocmai unei şine de sanie maramureşeană albul colindelor. Copilul e dovada perenităţii Orchestrei de suflători „Valahia”. Domnul dirijor ne spune cu câtă uşurinţă clarinetistul devine pianist şi improvizator muzical. Corina Chiriac îl vede peste ani chiar dirijor.

            Prezentatoarea spectacolului Iulia Costescu – realizatoare tv din Galaţi – într-o frumoasă rochie togă romană strânsă într-o fibulă. Faldurile şi tăietura dezvelesc un picior frumos. Bănuiesc că şi al doilea e la fel. Introducerile sunt savuroase. Rchard Strauss – Răsăritul după aşa grăita Zarathustra al lui Friedrich Nietzsche. Luminile soarelui se văd de după munţii umerilor virtuozilor instrumentişti.

            Totul e tare, extrem de sonor ca într-o fierărie rafinată o adevărată orfevrărie.

Maestrul are ciocan în loc de baghetă şi sparge cu el idolii de piatră. Apoi între ciocan şi nicovală se mlăduiesc rotunde notele întocmai cuvintelor nerostite ale lui Nichita Stănescu. Spraomul lui Nietzsche e defapt Artistul şi nu cuceritorul militar al lumii cum a crezut Hitler.

            Urmează partituri semnate Gaetano Fabiani, Giulio Briccialdi.      

            Întocmai lui Sergiu Celiblibidarche dirijorul Virgil Peţanca ţine cont de numărul de spectatori gradul de încărcare vestimentară elemente care modifică oscilaţia fonică a sălii.

            Klaus Highlights, Morricone de Mey ne poartă prin unduirile lor melodice spre alte lumi.

            Cinematografia este reprezentată nu numai prin coloane sonore ci şi prin proiecţii video. E clar muzica nu e doar ce se aude ci şi ceea ce se vede.

            Hollywood-ul prin sound track-ul plin de colorit orchestral a transformat micuţa statuetă Oscar într-un angajat al studioului californian. Secvenţe din Piraţii din Caraibe- chipurile pictate amintesc de arlechini dar intriga e una cât se poate de serioasă cu personaje care cad succesiv prin suprapuse poduri de scânduri.

            Kawboy-ii cu pelerine lungi din piele tăbăcită ca şi obrazul lor care aduce cu un săculeţ de tabac dau impresia unor chipuri alungite din picturile lui Velasquez.

            Muzica ne poate crea prin urmare iluzii optice. Întotdeauna am crezut că Fata Morgana dincolo de natura ei mitic medievală e mai degrabă o creaţie a muzicii decât a orizontului prefigurat în deşert. Publicul găseşte puterea să aplaude din ce în ce mai puternic după fiecare element adăugat în arhitectura concertului. Pe lângă un crescendo calculat de realizatorii spectacolului audienţa face aşa numita datorie de oxigen – aplaudă amplificat pentru momentele anterioare de respiraţie întreruptă la care o obligase repertoriul interpretativ.

            Jacques Offenbach, germanul stabilit la Paris a avut un lanţ de neplăceri înaintea premierei cu opera sa  bufă „Orfeu în Infern”. Teatrul era în faliment, compozitorul în insolvenţă germanii din Paris  îi solicitau bilete gratuite dar salvarea a venit din partea publicului  -succes de box office.

            Se zice că ori de câte ori un instrumentist  îşi   arunca ochii asupra  partiturii   Orfeu  își mai întoarce o dată privirea spre frumoasa lui Euridice înainte de a o pierde pentru totdeauna.

            Luminiţele de pe portative amintesc de marile aeroporturi din San Francisco, Londra, Tokio, înaintea  de  decolarea nocturnă a   avioanelor  de  liniei. Ţiuitul supersonicelor sublimează în muzica polifonică a lui Johan Sebastian Bach.

            Turnul de control vegheat impecabil de maestrul  Virgil Peţanca.

            Soprana Irina Baianţ de la Opereta Naţională Ion Dacian din Bucureşti – laureată a numeroase concursuri internaţionale premiată de însuşi lordul britanic Sir Yehudi Menuhin, primeşte şi premiul publicului giurgiuvean aplauze ritmate ca inflexiunile vocii sale.

            E contrazis astfel principiul care stipulează că aplauzele sunt ecoul unei platitudini. Ele pot fii continuarea melodică a unor reverberaţii sufleteşti produse de artistă în publicul meloman.

            Tenorul Florin Ormenişan prin canzoneta napolitană „O, sole mio!” – permite verificarea rezistenţei seismice a clădirii şi fredonarea melodiei de către trecătorii din zona fostei Farfurii Giurgiuvene.

            Paharele de şampanie aduc un clinchet de întâlnire similar cu al vocilor duetului sopranei Irina Baianţ cu tenorul Florin Ormenişan.

            Instrumentiştii sunt primii care resimt acut dorinţa de a sorbi umbra răcoroasă şi lichidă  conținută în   pahar.

            Trompetistul Traian Moldoveanu a fost în clasa a XI a elev  concertist în Orchestra de suflători „Valahia” la Festivalul Internaţional „George Enescu. E prezent şi acum pe scena Teatrului „Tudor Vianu” privit dintr-un tablou lateral de însuşi marele estetician. Modest cu mişcări stângace întocmai unui albatros pe o punte de corabie în tangaj vine în sală printre noi muritorii îndrăgostiţi de muzică să aibă, după ce şi-a interpretat partitura, o privire de ansamblu asupra scenei pe care a dominat-o preţ de câteva minute.

            Flautistul Cătălin Opriţoiu profesor doctor al Academiei de Muzică Bucureşti interpretează acorduri jucăuşe pe un flaut fermecat, răpit ştrengăreşte din seraiul lui Mozart.       

            Corina Chiriac aduce şlagărele ei de odinioară. În germană şlagăr înseamnă „lovitură” adică tradusă artistic „succes de public”.

Nu s-a ferit să ne dezvăluie că fixativul i s-a prelins pe rimel şi rimelul în ochi fapt ce a făcut-o să renunţe la ochelari şi la partitură şi să fie mai naturală şi mai spontană ca oricând. Şi-a adus aminte că a filmat dimineaţă în condiţii vitrege într-un studio tv supraîncălzit, totul culminând cu deschiderea unei sticle de şampanie.

            Aici la Giurgiu a desfăcut doar un pachet de şerveţele oferit din public, şampania fiind la rece.

Ne aminteşte adresa unde poate veni Fericirea, Strada cu Plopi, Casa Speranţei la parter.

            În Giurgiu plopii au nins în această primăvară, puful lor alergogen şi romantic pe toate străzile. Prin urmare suntem condamnaţi la fericire. Melodia cu răţoiul singuratic care îşi caută o consoartă a fost privită ca desuetă tocmai de unii pensionari şi remember al zilei de 1 iunie de către copii din sală.

            Cred că recordul de vârstă minimă îl deţine fetiţa de numai câţiva anişori a consilierului local domnul Marius Stanciu. În privinţa recordului de vârstă maximă nu-mi permit să  fac aprecieri. Pentru a împăca cele două viziuni apelarea la majorete ar fi reprezentat soluţia.

            Ele ştiau să danseze dansul răţuştelor. Le-aş fi invitat şi la cel al săbiilor armeneşti. Ionela Arcanu reporter la realitatea Tv este lidera all time a grupului format din iniţiativa domnului director  Virgil Peţanca în urma unui concurs Miss Giurgiu.

            Recoltă bogată. Vorba lui Toma Caragiu „multe spectacole stau pe picioarele balerinelor”. În costume de mateloţi feminin aduc într-o mână puful alb şi în alta puful albastru, culorile predilecte ale steagului giurgiuvean.

            Patronul echipei Astra Giurgiu domnul Ion Nicolae se va baza probabil şi pe ele în jocurile internaţionale în măsura în care se va încrede în Alibeg, Găman, Lung.

            După încheierea spectacolului fac câteva aprecieri la rece deşi refuz berea ce îmi e oferită de trioul seniorial format din profesorii Tudor Rădan, Bilcea Daia, Ion Dincă.

Rolul muzicii e de a ne face să uităm preţ de câteva ore cine suntem şi cu ce ne ocupăm de fapt. Nu mai suntem nici oameni politici, nici profesori, nici medici, sunt melomani.

Cancerul ovarian – poate fi prevenit dacă femeia uită preţ de câteva luni regularităţile lunare ale ovulaţiei şi se dedă sarcinii şi alăptării.

Acest silenţium este ieşirea din rutină, intrarea în adevăratul eu devoalat de falsele suprapuneri cotidiene. Singurii care îşi interpretau propriul rol, care îşi făceau meseria – ca să zic aşa – erau profesorii de muzică.

Mai mulţi pe scenă ca instrumentişti decât în sală ca auditori. Mă întreb câţi elevi ai Şcolii de Muzică „Victor Karpis” au fost în sală”. Sper câţi mai mulţi. Nu aveam cum să-i recunosc. Un artist e decelat numai în varianta lui interpretativă. Fiinţează numai pe scena care le este   amvon. Biblie le  e partitura.

Lecţia dată de profesorii instrumentişti e că nu poţi fi dascăl cu adevărat dacă nu-i arăţi discipolului performanţa. Orice act de iniţiere e copiativ şi mnezic.

Memoria afectivă se umple de gesturile profesorului ca partitura de note.

S-a invocat numele fostului primar şi al actualului primar. Legătura dintre politică şi muzică e una financiară.   În  acesstă   seară   a  fost  și una   spiritală.Muzicieni există dacă li se oferă bani pentru sacâz, costume şi turnee . Oamenii  vin  l  un  spectacol  muzical  nu  atat  pentru a  vedea ( radăcina  -  speculum   a  cuvântului)  cât pntru  a  auzi. Muzica sacrifică vizualul.  Ea a fost peste înălţările de braţe ale majoretelor, rochia de plasă umplută a sopranei, tăietura provocatoare din toga crepusculară a prezentatoarei. Brass Band-ul Valahia are în etimologia sa bronz şi alămuri lucitoare şi cântătoare deopotrivă. Îţi iau vazul şi auzul dar îţi lasă sufletul nealterat ba ţi-l mai şi sporesc. O spune George Steiner: ca să creşti spiritual trebuie să scazi senzorial. Fanfara „Valahia” a fost prin ţară şi prin lume cum s-a văzut într-un film de prezentare. Giurgiu îşi extinde astfel graniţele – defapt chiar renunţă la ele. Muzica s-a auzit dintotdeauna dincolo de fruntarii oricât de bine păzite. Am avut fanfară în toate războaiele pe care le-am câştigat. De ce nu ne-ar purta imnul victoriei şi acum pe vreme de pace paşii noştrii şovăielnici? Dumnezeu ştie. Şi chiar ştie Dumnezeu. El e cel care îi determină pe aceşti instrumentişti aproape anonimi ca toate creaţiile divine – să cânte în parcul Alei ca nişte greieri în iarbă înţelegând atunci când li se tocesc instrumentele muzicale să glăsuiască cu propriile articulaţii, cu propriile trupuri care la rândul lor când se vor uza şi ele vor face loc jertfei supreme: cântatului din suflet la propriu.

Dr. Cosmin Georgesc Ştefan