Dincolo de dorința noastră de a mânca anumite alimente apetisante al căror consum ne produce plăcere, foamea e cu totul altceva. Ea intră în zona necesităților fiziologice și nu a capriciilor culinare.
Când nivelul de glucoză în sânge scade, hipotalamusul declanșează senzația de foame. Hipotalamusul e o parte a creierului nostru, situată sub cele două emisfere cerebrale și în el se găsesc centrul foamei și al sațietății. Scăderea aminoacizilor și a acizilor grași circulanți declanșează în stadii ulterioare hipoglicemiei, o senzație de foame amplificată.
Dar există și mecanisme care nu implică concentrația nutrienților circulanți.
Mă gândesc în primul rând la leptină - hormonul produs de celulele grase și care este în directă concordanță cu concentrația grăsimilor din corp. Cu cât avem mai multe grăsimi, cu atât producem mai multă leptină. Leptina face ceea ce într-un termen complicat se numește feedback negativ: reglare inversă. Este mecanismul de bază al majorității proceselor de reglare din organismul nostru. Când grăsimile cresc, crește și leptina, fapt ce antrenează anorexia (lipsa poftei de mâncare) și prin urmare anularea aportului alimentar. Consecința: scăderea nivelului de grăsimi circulante și ulterior a rezervelor de lipide din adipocite prin consumul lor.
Obezii ar trebui să fie într-o permanentă stare de lipsă de poftă de mâncare, ceea ce nu prea se întâmplă. Leptina lor, deși în concentrații foarte mari în sânge, nu reușește să străbată bariera hemato-encefalică (BHE) - o membrană care filtrează celulele care ajung din sânge în creier.
La indivizii normali lucrul acesta nu se întâmplă și prin urmare, la creșteri ușoare ale grăsimii în sânge și secundar ale leptinei, aceasta din urmă ajunge prompt în creier și stimulează în hipotalamus - centrul sațietății. S-au încercat terapii cu leptină pentru pacienții obezi. Nu au funcționat. Fie că s-a administrat oral, fie injectabil, leptina s-a blocat la granița spre creier.
O soluție eficientă dar greu de pus în practică este administrarea leptinei direct în lichidul cefalo-rahidian (LCR) șuntând astfel BHE.
Cine ar accepta să i se injecteze periodic în măduva spinării această substanță, fie ea și miraculoasă. Cu timpul, sunt convins, specialiștii în farmacologie vor găsi modalități prin care modificând puțin structura biochimică a leptinei sau atașându-i un transportor să o facă permeabilă prin BHE.
Un hormon cu acțiune opusă leptinei este gherlina. Ea este secretată de către formixul (fundul) stomacului și crește pofta de mâncare, stimulând pe cale sangvină centrul foamei din hipotalamus.
Gherlina conduce evacuarea gastrică pe calea celui mai lung nerv cranian 10 (vag) care declanșează contracția musculaturii netede a stomacului. Astfel stomacul va fi pregătit pentru recepția alimentelor.
Gherlina se declanșează în condiții de post prelungit, starvare (înfometare), cașexie (slăbire marcată), convalescență, bilanț energetic negativ al organismului.
Mofturoșilor și năzuroșilor în domeniul alimentar, celor care au fobii alimentare, celor care se auto-persecută prin înfometare le-ar prinde bine gherlina. Evident nu intră aici greva foamei prin care oamenii încearcă disperat să atragă atenția asupra unor drepturi care le sunt încălcate. Eu mă refer la acei subiecți care fără o justificare logică sau printr-un defect biochimic, renunță să se mai hrănească.
În sindromul genetic denumit Prader-Willi un defect al cromozomului 15 hotărăște sinteza unor mari cantități de gherlină care stimulează în permanență centrul foamei din hipotalamus. Apare hiperfagia (consumul exagerat de alimente), fapt ce duce la obezitate. Este asociat cu un deficit gonadic, adică o slabă dezvoltare a organelor genitale (testicule la bărbați, ovare la femei) precum și o hipotonie musculară, bebelușul fiind flasc, moale.
Realizarea unor antagonici de gherlină (substanțe care să blocheze acțiunea gherlinei) ar fi soluția terapeutică.
Deci avem față în față, în același organism uman, doi hormoni opuși - leptina - care ne dă sațietatea, și gherlina - care ne declanșează foamea. Un echilibru între ei ar fi ideal. Ori de câte ori unul crește, ar trebui să-l administrăm pe celălalt pentru a-l concura.
Acetilcolina este un neurotransmițător parasimpatic implicat în contracția musculaturii netede digestive, fapt ce activează mișcările tractului gastro-intestinal. Acetilcolina stimulează și secrețiile digestive, ea este prin urmare mediatorul care facilitează digestia și absorbția nutrienților și eliminarea produșilor reziduali (deschide sfincterele). Când se produce în cantități exagerate, acetilcolina produce contracția puternică a pereților tractului digestiv și apar crampele abdominale și durerea. Vă recomand în astfel de situații tratamentul cu drotaverină și cu butilscopolamină - agenți anticolinergici. Evident, bine ar fi să consultați mai întâi medicul pentru a exclude cauze grave ale durerii abdominale cum ar fi ulcerul, perforația, ocluzia, situații care se rezolvă chirurgical și nu medicamentos.
Adrenalina este neuro-transmițătorul simpatic opus acetilcolinei și are ca variante de prezentare și alți doi derivați - noradrenalina și dopamina. Toți derivă din aminoacidul tirozină din care se formează și hormonii tiroidieni. Ancestorul comun explică funcțiile similare. Toți sunt hormoni de stres care se eliberează în condiții limită ce pun la risc viața noastră. Acești hormoni induc o relaxare a musculaturii netede digestive, o scădere a secrețiilor gastro-intestinale, o închidere a sfincterului. Prin urmare nu ne mai ocupăm de digestie, ci de fugă sau luptă.
Adrenalina face vasoconstricție în tractul digestiv și vasodilatație în sistemul muscular. Ia sângele care hrănește stomacul și intestinele și îl duce spre mușchi pentru a-i perfuza, oxigena și a le permite travaliul.
Adenozina este un nucleotid - o bază azotată prezentă în structura acizilor nucleici ca material genetic al fiecărei celule. Dar adenozina are și roluri în afara transmiterii informației parentale la descendenți. În tractul digestiv, ea e mediatorul durerii, alături de substanța P (pain). Face vasodilatație, îmbunătățind circulația sangvină și relaxează musculatura netedă digestivă.
Histamina este mediatorul alergiei fiind derivată prin decarboxilarea aminoacidului histidină. Atunci când mâncăm ceva ce nu tolerăm apare o vasodilatație, o stimulare a secrețiilor și a motilității digestive, totul în scopul eliminării toxicului. Pielea devine roșie, umflată, fenomen denumit urticarie (lovitură de urzică).
Blocarea receptorilor histaminici 1 prin medicația - loratadină sau desloratadină este soluția.
Receptorii histaminici H2 prezenți pe suprafața celulelor parietale gastrice stimulează secreția de acid clorhidric a stomacului. În gastrite, duodenite, ulcere gastrice și duodenale, această secreție e exagerată, fapt ce conduce la erodarea mucoasei gastrice și duodenale.
Ranitidina, famotidina, nizatidina - sunt medicamentele care blochează receptorii H2 gastrici și scad semnificativ secreția acidă, ducând la vindecarea acestor suferințe.
Un al treilea tip de receptor - histaminici H3 - se găsește în creier, stimulându-i activitatea.
Nu s-au inventat încă medicamente în care, cuplându-se cu acești receptori, să-i activeze și să accelereze performanța cerebrală. Dar reacții adverse ale primelor două clase de blocanți histaminici, antialergici și respectiv anti-secretori gastrici își extind efectele adverse și asupra receptorilor H3 cerebrali, inducând o stare de somnolență și de deficit în efectuarea acțiunilor de precizie. Este motivul pentru care recomand să nu se conducă vehicule și alte utilaje, să nu se folosească aparate care presupun un risc de rănire în cazul subiecților care primesc terapie cu blocanți de receptori histaminici.
Monoxidul de azot (NO) - este un gaz instabil cu timp de înjumătățire mic, produs din aminoacidul levo-arginină în prezența NOS (sintetaza monoxidului de azot). Este unul din cei mai importanți vasodilatatori și o soluție de viitor pentru tratamentul ischemiilor cardiace (angine pectorale) și cerebrale (accidentului vascular cerebral ischemic).
La nivel digestiv, NO îmbunătățește perfuzia sangvină și relaxează musculatura netedă digestivă.
Ceea ce v-am prezentat sunt noutăți biochimice. Ele par complicate și nu și-au găsit încă locul nici în mintea savanților, nici în practica medicală. Ele încă se sedimentează, se filtrează. Conțin multe neclarități, impurități, dar și speranță. În medicină speranțele vin tocmai din acele zone cu umbră pe care lumina minții noastre le poate transforma în petice de rai.
Dr. Cosmin Ștefan Georgescu
16.08.2014
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu